tag:blogger.com,1999:blog-55443689806643723922024-03-18T11:42:39.271-07:00SA MOR EU???Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.comBlogger1099125tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-48111846472188598942024-03-18T11:42:00.000-07:002024-03-18T11:42:38.014-07:00Dementa, că altfel nu pot să-i spunDementa, că altfel nu pot să-i spun<div><br /></div><div>A,P.S., dacă există aşa ceva: celor cărora nu le place să citească - vă rog să vă opriţi aici<br /><div><br /></div><div>Probabil mu ar fi trebuit să o zic deloc, dar a trecut ceva timp de când nu ne-am mai auzit. Deci, ceva trebuia făcut. Aşa că... Şi acuma unii s-ar putea să se exprime la modul "ah, vai, oau, cum, nu de ce?!" Ei, uite, pentru că lumea trebuie să ştie şi pentru că lucruri de genul ăsta nu ar trebui să se mai repete...Băgam şi eu pe acolo, un redactor din ăla fraier, plecam şi pe la 3 noaprea de la redacţie, na, unii s-ar putea să ştiţi cum este.Îţii arzi ochii într-un monitor, faci sindrom din ăla carpal sau cum s.o fi chemând şi crăpi pe la 50 ani de infarct.</div><div>Eram mai mult advertorialist, ăla care te dădea cu bidineaua. Scriam articole în care tu arătai bine. La un moment dat, mi-a revenit sarcina să redactez o pagină pe lună despre o firmă. Nu luam bani în plus pentru asta, deşi firma da. să nu zicem ce obiect de activitate avea, dădea. Drept urmare, cam o dată pe lună, ei îmi trimiteau nişte materiale, când le aveau, din care eu trebuia să meşteresc o pagină despre cât de şemecheri erau ei. Nu conta dacă îmi trimiteau sau nu. Eu, mort, copt, trebuia să-i zugrăvesc.</div><div>Până la un moment dat. Dar staţi aşa, că e mai complicat de atât.</div><div>De fiecare dată trebuia să trimit articolul înapoi, să dea o doamnă sau un domn BT-ul la el. Penru cine nu ştie ce înseamnă BT, este prescurtarea de la bun de tipar, adică dacă erau de acord cu varianta aia.Ei, în cazul articolului ăsta, care în fiecare şună plătot nu cu mult, cred că cu mai puţin decât salariul meu, la un moment dat s-a întâmplat ceva.</div><div>Eu l-am făcut, l-am trimis şi am primit un răspubs care m-a dat peste cap: "la acest articol mai este nevoie de lucrat foarte mult". Băi, asta poate însemna orice. Ştiam în ce eram băgat, i-am zis înapoi "am înţeles, spuneţi ce modificăm şi aia facem" şi ea mi-a răspuns. Ce nu am zis până acum a fost că eu nu îi trimisesem o viariantă de text, ci mai multe. Niciuna nu i-a plăcut, deşi ele conţineau exact ce mi-a trimis ea mie.</div><div>Mai mult, ultima dată - cel puţin pe mail, mi-a scris cu cc la şefi că ea nu mai poate să facă aşa ceva. În condiţiile în care eu nu trebuia să mă ocup numai de ea, trebuia să scriu 8.000 caractere pe zi, să mă ocup şi de newsletters, şi de încărcat materiale pe site-uri, na, superb.Practic, ea s-a hotărât să mă dea afară. Am văzut mailul şi deja eram sătul oricum. Mi-am scris demisia şi m-am dus cu ea la redactorul şef. care era gen preşedinte la uniunea scriitorilor, la directorul care era profesor universitar de arhitectura microprocesoarelor, sper să nu greşesc din nou şi le.am zis că eu plec.</div></div><div>Nu mai înţelegeam nimic. Pentru toţi ştiam să scriu, o grămadp de timp numai pentru ea nu? Ăia s-au uitat la mine şi mi-au zis ceva gen "Unde să pleci? Tu eşti omul nostru. Lasă că vorbim noi cu ea."</div><div>Şi pănă la urmă, cumva, asta s-a întâmplat. </div><div>Chiar nu ştiu cum, dar am fost degrevat de sarcina asta, până la urmă, am făcut restul milionului de chestii pe care îi aveam de fpcut până într-o zi, când s.au hotărât şefiii mei ca din doată redacţia să ,mă trimită tocmai pe mine şi acolo, pe undeva pe la Poiana Braşov. era gazdă, organizatoare Ea.. Şi atunci am înţeles care era problema ei. Era urâză. mă.</div>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-44870161111104602552024-02-29T10:59:00.000-08:002024-02-29T10:59:59.724-08:00M-a amuzat teribil o fază când am auzit "fiţi mai creativi!" Eu am altă problemă. Sunt un spontan de ziua a şaptea. Am o spontaneitate de tunel dacic - e prin munţi, poate Bucegi, cine ştie, că nu o găseşte nimeni. M-a abordat o doamnă sau domnişoară, ce-o fi fost, în faţă la hipermarket să mă întrebe cum ajunge la Gara de Nord. Îi explic şi-mi zice:<div>-Hai să-ţi ghicesc.</div><div>- Aha, zic eu şi-i întotc spatele şi mă bag în magazin hlizindu-mă. Mă învârt pe acolo, fac cumpărăturile, improvizez unde n-au ce-mi doream, găsesc timp în programul meu ocupat să mai arunc un ochi şi după gagici, stau la coadă, plătesc, mă întorc pe jos acasă, că e frumos afară, ajung înapoi, încep să descarc sarsanalele şi dintr-o dată mă loveşte: "Bă! Trebuia s-o întrebi câţi ani ai!".</div>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-73513113422936419922024-02-27T11:42:00.000-08:002024-02-27T11:42:44.801-08:00<p> "Şi ce? Am fost şi noi la Paris. Sevastopol nu e Moscova, Crimeea nu e Rusia. Dumnezeu e cu noi." - citat aproximativ din ţarul Alexamdru II, cca 1855, după Războiul Crimeii.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-71503237385145329262024-02-26T05:49:00.000-08:002024-02-26T05:49:02.938-08:00Puterea şi adevărul<p>Puterea şi adevărul</p><p>E un nume de film, nu vreau eu să dau lecţii de putere sau de adevăr. M-am surprins pe mine aseară uitându-mă la filme despre comuniştii români făcute în 1971. Nu ştiu ce m-a făcut să nu mut rapid pe alt canal, la cât iubesc eu comunismul şi "realizărili"lui, dar după câteva secunde am rămas lipit de ecran cât a durat filmul. Da, era la televizor. M-a făcut să-mi pun o mie de întrebări filmul ăla. Cea mai importantă dintre ele era cum a fost posibil să apară un film ca ăla în anul respectiv. Dar mai erau şi altele. Cum a trecut aşa ceva de cenzură, de securitate, de partid? Cum de nu l-a distrus nimeni? Cum de n-a făcut nimeni puşcărie pentru el? Că filmul descrie destul de fidel ce se întâmpla în România anilor 50-60.</p><p>E adevărat că nici pe vremea tovarăşilor, nici după, nu l-am văzut nici la televizor, nici la cinema, nici pe video. Poate pentru că arată eforturile glorioase ale clasei muncitoare şi ţărănimii, mai pe scurt, ale pecere-ului, întru parcurgerea cu succes a năzuinţelor patriei nostre pe calea socialismului în toată splendoarea ei. Adică pe bune. Îi arată aşa cum erau ei, ce făceau ei, evident, cu câteva exemple de inşi care, sanchi, înţeleseseră ce aveau de făcut, dar se luptau cu morile de vânt. Adică cu tovarăşii lor. Care sunt prezentaţi fidel, aşa cum îi ştia toată lumea, inclusiv unii care preferă să şi-i amintească azi altfel.</p><p>Nişte impostori fanatici, analfabeţi, revanşarzi, bolnavi de neociocoism ca mai toţi parveniţii, ipocriţi şi de un nivel mintal care nu îi ajută să înţeleagă noţiuni simple, ce să mai vorbim de lozincile pe care le repetă ca papagalii (de parcă ar fi ceva de înţeles la asrea din urmă, dar asta e o altă discuţie). Însă nivelul ăla mintal le permite, cuplat cu puterea nou-dobândită, să facă orice cu destinele oamenilor şi mai ales să urască fără discernământ. Avem în filmul ăsta aproape toate tipurile de membru de partid: prim-secretarul cu 14 ani de educaţie în puşcărie, ofiţerul de securiltate venit direct de la strung, propagandistul cu 6 clase, ştiţi voi, nu-i mai enumăr aici.</p><p>M-am întins, dar şi filmul e lung. Lung, dar merită, că arată multe, că s-au şi întâmplat multe. Nu vreau să stric surpriza, dar câte ceva pot să spun, de exemplu, cum puteai să faci puşcărie că aveai reviste în engleză acasă, cât de periculos putea fi să fii intelectual pe vremea aia, ce înseamnă să ţi se dea un pumn de fier când tu ai un cap de lemn, în fine, mult absurd şi arbitrar şi totuşi tare familiar. Chiar şi aşa, nu recomand filmul ăsta celor nostalgici după comunism. Iar la urmă am aflat şi răspunsul la întrebarea cum a fost posibil filmul ăsta. Nu vi-l zic, dar vă dau un pont: acţiunea filmului se termină în 1965.</p><p>P.S.: e disponibil gratis şi pe YouTube.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-70102498850520703762024-02-25T09:52:00.000-08:002024-02-25T09:52:30.345-08:00Şedinţă<p>Şedinţă </p><p>Pfuai, ce greşeală am făcut azi mai devreme! Am uitat că e şedinţă cu asociaţia de proprietari de la bloc la mine la scară, afară, fix sub geamul meu de la bucătărie. Aşa că în loc să-mi mişc cadavrul pe la o plimbare prin oraş până trece panarama, mi-am băut ceaiul liniştit până când mi-a amintit scandalul de jos ce zi e azi. Blocul nu are ieşire prin spate. Dacă ieşeam, nu reuşeam să trec de ei, trebuia să le zic că mă duc să îmi moară cineva, altfel mă ţineau la şedinţă. Atât de insistenţi şi de disperaţi sunt să atragă şi pe alţii în gălăgia lor. Şi mie nu-mi place să mint.</p><p>E uimitor ce poate fi la gura unor oameni în vârstă care se cred distinşi doar pentru că i-a mutat Gheorghe Gheroghiu-Dej la bloc şi care se uită de sus la toţi ăia care stau de mai puţin de 20 ani acolo ca la ultimul bârsan. Şi nici nu-mi place să mă cert. Dar lor, da. Băi, şi nu mai terminau. 12, 1, 2, 3.... Şi tonul creştea. Şi ploaia se înteţea. Nimic, nu se mai dădeau plecatului. Până la urmă s-au retras destul de abrupt şi nu ştiu dacă are legătură cu ce am făcut eu, dar la un moment dat, înjurând în gând, am deschis geamul larg şi mi-am făcut mici.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-40007302444709921042024-02-11T16:48:00.000-08:002024-02-11T16:59:42.600-08:00<p> Da, mă, într-a cincea, nu ştiu dacă aţi prins, făceam atelier. De ce trebuia să învăţ eu traforaj dacă eu eram la clasa de informatică, voi să-mi spuneţi. Dar atelierul nu era aşa, ca la şcoală şi era condus de un maistru, nu de un profesor şi nu era la şcoală, era într-un complex care cuprindea mai multe tipuri de şcoli, gen, şcoală ajuttoare, şcoală din aia pentru copii orfani, cum s-o fi chemând ş.a.m.d..</p><p>Şi mă duc acolo când am început să întreb într-o clasă "hei, ştiţi cumva unde+i atelierul?" Numai că nimerisem într-o clasă de surdo-muţi. Ăia m-au înconjurat, m-au pipăit, se uitau unii la alţii, vorbeau între ei în semne, dar nu au putut să mă ajute. Îmtr-o linişte totală. Nu mi-a fost frică, deşi simţeam că am călcat pe altă planetă, erau aliens. Până la urmă, na. Tot ce s-a întâmplat a fost că am îtârziat eu la ora de intelectual de menghină.</p><p>Poate că ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu ei. Să învăţ şi limba lor, că mie îmi plac limbile. Nişte timp după, în blocul de peste drum de unde stăteam eu mai demult s-a mutat un cuplu de surdo-muţi. Şi într-o zi am văzut-o pe ea plângând în faţa blocului. Din nou am regretat.Aş fi vrut să-i ştiu limba ca să ştiu ce era în sufletul ei.<br /></p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-83853730726691762642024-02-08T19:21:00.000-08:002024-02-08T19:21:10.148-08:00<p> Ei. şi eram în metrou de la Gara de Nord mergând spre restul oraşului şi dau peste tipul ăsta de la Miercurea Ciuc. Nu vorbisem niciodată, dar ne ştiam. Eu eram campion de mai multe ori la categoria uşoară, el de mai multe ori la categoria grea la taekwondo, ne ştiam, clar, aşa că am discutat. Ce faci, cum o mai duci, ce planuri ai, cutare.</p><p>Eu eram tânăr jurnalist, el era tânăr profesor de educaţie fizică. oameni educaţi plus campioni, nu? Peste o lună, îl opreşte garda pe stradă, că umbla în pvla goală recitând citate din biblie, asta am aflat din presă. </p><p>-Ce faci?</p><p>-Păi, tocmai am omorât-o pe mama şi i-am mâncat limba.</p><p>Problema cu inşi din ăştia nu e cum zic unii, că ar trebui să-i executăm. Ar trebui să îi încuiem undeva şi să înghiţim cheia până aflăm dacă putem sau vrem să-i facem bine ori continuăm să-i ţinem departe de societate, că ei nu sunt criminali, sunt nebuni. Trebuie să îi ţinem acolo dacă nu sunt ok, că şi ei sunt oameni.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-71415099561194161732024-02-03T11:22:00.000-08:002024-02-03T11:22:51.184-08:00Da, mă. M-am dus cu tovarăşul ăsta al meu în Cluj în 1997 şi ne-au cazat la cel mai înalt cămin studenţesc de pe acolo, nu mai ştiu cum se cheamă, dar era undeva prin centru şi avea vreo 16 etaje. Am şi agăţat 2 fete de prin Baia de Arieş, dar asta-i altă poveste. Ideea-i că la un moment dat el zice:<div>-Hai jos, să fumăm o ţigară.</div><div>-Păi, de ce să mergem jos să fumăam o ţigară? Hai să mergem pe acoperiş să fumăam ă ţigară.</div><div>Asta am făcut şi cum admiram noi Clujul de deasupra îmi vine mie o idee de geniiu între ghilimele. Ştiţi, eu nu scuip. Şi vă rog să nu mă luaţi cu "da, tu nu scuipi, tu înghiţi" şi alte glume proaste. Scuipatul mi se pare un gest golănesc.</div><div>Dar de la înălţimea aia, cum eram noi studioşi, am vrut să fac eu un experiment. Îmi doream aşa, dintr-o dată, poate pentru că studiasem şi nişte ţuică din aia ardelenească, nu am vrut să arunc cu ceva de acolo, ca să nu omor pe nimeni. M-am hotărât să fiu un Newton al scuipatului, Drept urmare, am scuipat beat de pe acoperişul blocului de 16 etaje, deci, practic, de l etajul 17. Nu ştiu, nu am aflat dacă gravitaţia sau ce o fi a avut vrreun efect. Dar până să ajungă scuipatul jos, a apărut un ins de nicăieri, a dat colţul şi i-a scăzut scuipatul direct în cap. Ştiu că asta s-a întâmplat, că pe vremea aia vedeam bine.</div><div>I-am zis tovarăşului:</div><div>-Eu am terminat ţigara, hai în cameră.</div>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-31951879315297530842024-01-27T06:40:00.000-08:002024-01-27T06:40:40.596-08:00 În zare se vedea un nor. Oaste mare. Menumorut sau Gerula sau cine era s-a uitat peste zidurile cetăţii- Soldaţii l-au întrebat:<div>-Măria ta, cine vine?</div><div> -Sciţi.</div><div>- No. Nu, noi te-am întrebat cine vine, Că nu şcim.</div>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-46657004235323480432024-01-16T09:32:00.000-08:002024-01-16T09:32:29.171-08:00<p> Am plătit întreţinerea. Şi. Am găsit un afiş pe uşa blocului pe care preşedinta asociaţiei de proprietari anunţa că îşi dă demisia. Nu ar fi o idee proastă, având în vedere că a făcut orice în afară de ce am vrut eu: a pus senzori de gaz, camere de supraveghere, a schimbat interfoanele, cheile de pe la uşi, pe care le-am plătit noi, dar nu a izolat termic blocul, ce mă interesa pe mine. Acuma, iar mă aştept să se... golănească, să se porcăiască vecinii pe aici, pe la şedinţe. Dar cel mai tare mă tem să nu dăm peste cineva mai rău, că am experienţă.</p><p>Am avut un administrator la Focşani care a fugit cu toţi banii de întreţinere de pe o iarnă întreagă de la 19 blocuri. Deci, nu 19 apartamente, nu 19 scări. Nu. 19 blocuri. A fugit cu ei şi cu amanta. Cum, mă, amanta? Eu asta m-am întrebat. El, neprezentând niciun fel de simptom de bărbat atractiv. Dar, eh, s-a dovedit încă o dată că banii au o putere şi uneori o voinţă a lor. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu acest cuplu amoros până la urmă. Care am înţeles că a lăsat nişte soţi şi nişte copii în urmă.</p><p>Cert este că la sfârşitul iernii ne-am trezit toţi cu datorii la întreţinere, deşi eu eram la zi. A venit compania de utilităţi publice şi a zis:</p><p>-Hai, banii.</p><p>-Păi, noi am plătit, uitaţi chitanţa.</p><p>-Nu ştim, voi v-aţi plătit între voi, dar banii nu au ajuns la noi. Daţi-vă în judecată între voi, rezolvaţi-vă problema, noi vrem banii. Vreţi apă?</p><p>Sunt sigur că dacă stătea un director de la ei în cartier la mine nu s-ar fi pus problema aşa. Dar se pare că nu stătea. Drept urmare, a trebuit să plătim toţi din nou întreţinerea pe iarna întreagă, iar banii pierduţi nu am reuşit să-i recuperăm niciodată. Sper să nu mă trezesc din nou într-o situaţie din asta, că ştiu cum e şi nu e plăcut.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-57227919199774018482024-01-09T09:55:00.000-08:002024-01-09T09:55:33.840-08:00<p> Deci, Nicoleta era o supercampioană la noi la sală. Câştigase nici nu mai ştiu câte concursuri. Până într-o iarnă când au tăiat ai ei porcul sau ce a făcut. Ea s-a întors din vacanţă cu nişte kile în plus. Şi eu, na, mai bătrân, i-am zis:</p><p>-Nicoleta, avem concurs peste o lună, nu vrei să dai tu 2, 3 kile jos şi să te întorci la categoria de greutate la care eşti tu campioană?</p><p>-Nu, că eu mă simt foarte bine aşa, în pielea mea, nu am niciun complex etc.</p><p>-Măi Nicoleta, dar noi mergem acolo la un concurs de luptă, nu la un concurs de frumuseţe. Tu ar trebui să ştii cel mai bine asta. Rişti să te accidentei.</p><p>Şi ghici, mi-au revenit cinstea şi onoarea să stau eu la scaunul ei pe postul antrenorului de la colţ, ăla care zice "du-te mai la stânga, mai la dreapta, atacă sus, jos, retrage-te", din astea. Şi ea a dat peste cea mai proastă variantă peste care putea da - una şi mai mare şi mai bună decât ea, care i-a dat un şut în gură de nici nu am mai aşteptat să o numere arbitrul, am aruncat prosopul, au luat.o ăia cu salvarea (la fiecare concurs trebuie să fie un echipaj de salvare) şi vreo oră, până s-au întors, ne-am uitat unii la alţii,</p><p>Bine, nu numai unii la alţii, că eram în sala sporturilor Sidex Galaţi, care avea două săli şi în cealaltă fusese un meci de volei feminin, iar voleibalistele, câd au terminat meciul, au trecut pe la noi şi noi am aplaudat toţi, deşi nu am văzut meciul lor. Cine nu a văzut voileibaliste... recomand. Eniuei, Nicoleta s-a întors de la spital cu nişte sârme în dinţi pe care le-a purtat luni de zile şi acuma suntem prieteni pe fb şi e slabă şi nu înţeleg de ce nu a vrut să fie slabă atunci.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-69686800715427858392023-12-23T12:07:00.000-08:002023-12-23T12:07:07.911-08:00<p>Tocmai ce mi-au amintit unii ce mă dezgustă pe mine cel mai mult în metrou: sărutatul între ei cu zgomote şi ţucăieli fix la urechea mea. Poate să fie şi în autobuz. E acelaşi lucru. Nu mă enervează. Îmi face o scârbă chestia asta de-mi vin tot felul de chestii în cap. De exemplu, să-mi imaginez că-i bat cu o scândură de veceu udă. Asta, ca să nu-i bat cu un drug de fier ud, că suntem oameni, ce naiba. Sau că-i dezbrac complet, le arunc hainele şi na, "hai, mă, iubiţi-vă, uite, vă las eu". Ori că-i duc pe un câmp şi-i las acolo tot dezbrăcaţi pe vremea asta, "vedeţi, aici aveţi intimitate, faceţi-vă treaba" şi că plec. Plus alte gânduri din astea. Bineînţeles că nu aş încerca să le pun în aplicare, dar zic îh. Măcar asta îmi permit să fac.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-13503669870230044182023-12-22T11:45:00.000-08:002023-12-22T11:45:28.325-08:00<p> Măi, cald afară. Am fost plecat şi eu cu nişte treburi. N-a mai fost aşa de cald de nici nu mai ştiu când. Adică ba da, ştiu, de pe la revoluţie, când au fost vreo 16 grade afară. Nu am habar cum e la voi, dar la Bucureşti e aproape crăciun şi eu tot nu port chiloţi pe dedesupt. Păi, pe vremea mea, în perioada asta nici n-aveam curaj să mă uit pe geam fără izmene pe mine. Să sperăm că nu ne trezim din nou cu vreo iarnă prin mai.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-49497417752474318832023-12-20T11:56:00.000-08:002023-12-20T11:56:55.490-08:00<p> Pfoai, nu-i mai suport pe ăştia cu petardele. Bă, nici măcar nu e crăciun sau revelion. Oare nu rămân fără până atunci? OK, la magazin le cere buletinul dacă pun mână de la mână să ia o sticlă de vodcă sau un pachet de ţigări şi probabil de-asta le rămân bani de petarde. Dar cât de piroman să fii? Nu pot să fumeze şi ei iarbă, ca toţi băieţii? Nu au net, să facă şi ei un chat sau să se uite la nişte p0rn? Băi, câteodată zici că e război în cartier. Chiar aş prefera să le dea ăia vodcă. Se sperie câinii din cartier, fac panaramă, poate se sperie vreo babă din bloc şi face infarct etc. </p><p>Ieri a explodat o chestie imensă la geamul meu, eu stau l etajul 1, nu la parter, eram pe scaun în bucătărie, am văzut flama, am auzit bubuitura şi mi-au căzut nişte bucăţi din petarda aia pe pervaz. Plastic, nu carton, una încă o am. Ştiţi cum s-a auzit? Dom'le, aia nu mai e pocnitoare, aia e grenadă. Şi era clar aruncată spre bloc, nu pe jos.Niciodată n-am făcut ce urmează spun că am făcut în momentul ăla: am deschis geamul şi am urlat:</p><p>+PIŞA-V-AŞ ÎN STOMAC!</p><p>Dar chiar nu face nimen nimic? Este o ilegalitate ce fac ei. Unde-i miliţia, unde-i jandarmeria şi cine o mai fi? Nu ştiu, având în vedere ce se întâmplă, efectiv, discutam cu un prieten doctor şi i-am zis "sper să ajungă clienţii tăi sau să-i văd la ştiri numărând câte degete mai au". Deşi, na, cine ştie dacă se pricep să numere, având în vedere ce minte au.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-75579221092116838042023-12-17T04:49:00.000-08:002023-12-17T04:49:01.101-08:00<p> Când eram bighidiu şi mă mai găseam cu ai mei, îmi citeau câteodată o poveste seara. Nu toate erau cine ştie ce, de-asta m-am gândit "eee, lăsaţi că învăţ eu să citesc şi o să citesc dup-aia ce vreau eu, nu ce-mi citiţi voi". Dar după ce am învăţat să citesc şi m-am dus la biblioteca şcolii să iau şi eu o carte, tot la mâna altora am ajuns, că nu ştiam ce să aleg. M-am dus pur şi simplu, duamna mi-a făcut o fişă şi m-a întrebat ce carte vreau.</p><p>-Puteţi să-mi recomandaţi dumneavoastră ceva?</p><p>-Ăăă, poftim: "Cei trei muschetari".</p><p>M-am dus cu ea acasă şi după trei pagini mi-am dat seama că nu prea îmi place. Aşa că a doua zi m-am dus cu ea înapoi şi cu mintea mea de clasa a doua i-am zis:</p><p>-Gata, am citit-o, daţi-mi alta.</p><p>-Nu ai citit-o, te duci acasă şi o citeşti.</p><p>Mi-a fost o ruşine, mvai, m-am dus acasă şi am citit-o de dracu a luat-o, m-am întors după o săptămână cu ea citită bine de tot şi am devenit dup-aia cam cel mai avid cititor de pe acolo, mai erau colegi care mai citeau, aveau şi ei fişă din aia, eu aveam 3 fişe, ataşate cu o agrafă. Nu mai zic că eram abonat şi la biblioteca judeţeană, şi la biblioteca judeţeană pentru copii.</p><p>Cunoştinţele de familie, neamurile etc. au aflat că mie-mi plac cărţile, aşa că atunci când ne vizitam, câtodată, primeam cadouri cărţi. Primisem la un moment dat o carte superşmecheră. O carte cu modele de compuneri literare. Şi am făcut greşeala să mă duc cu ea la şcoală şi să o pun pe bancă. A venit învăţătoarea:</p><p>-Nu mi-o împrumuţi şi mie?</p><p>-Da, tovarăşa.</p><p>Eram pe vremea aia. După vacanţă m-am dus:</p><p>-Tovarăşa,, ştiţi, ăăă, cartea aia?</p><p>-Am donat-o bibliotecii.</p><p>Am luat foc. Fmm, cum plm donezi tu cartea mea?? Bine, asta m-am gândit, nu am spus, că ea avea o palmă din aia grea, de nevastă de procuror. Şi-am zis bine, pentru asta, mă duc la bibliotecă, îmi împrumut cartea şi nu o mai dau înapoi. M-am dus, am zis bună ziua, cutare-cutare, vreau şi eu cartea aia.</p><p>-Nu se poate, deoarece este doar pentru profesori.</p><p>M-am enervat şi mai tare. Nici măcar nu ştiam ce să fac. Să mă duc să vorbesc cu părinţii despre furtul ăsta? Taiică-miu era mereu plecat, iar maică-mea era mai pasionată de bibelouri decât de cărţi. Aş fi obţinut maxim un "lasă, mă, ai contribuit şi tu la Educaţie". Eram atât de nervos încât ajunsesem să mă gândesc să ajung primul elev care sparge o bibliotecă să-şi recupereze cartea lui.</p><p>Până la urmă, m-am resemnat. Am zis asta este, nu prea mai am ce să fac, sper ca măcar profesorii să înveţe ceva din cartea aia, dacă spune madam că e pentru ei. Numai că, de fapt, adevărul ştim toţi că-i altul, mie mi l-a confirmat proful meu preferat,. ăla de ştiinţe sociale: nu mai ştiu cum a zis-o el, am să folosesc cuvintele mele: dacă dai un test IQ într-o canelarie, va rezulta un adevăr trist.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-62284754055049953922023-12-12T01:57:00.000-08:002023-12-12T01:57:34.026-08:00<p> Am dat şpagă. </p><p>M-am întors de la mare şi eram muci. Cumva, deşi nu sunt doctor,m-am gândit la ce aş putea să am şi m-am dus la spitalul de infecţioase. Mi-era rău în toate felurile, dar mai ales mă durea capul. Pe mine, pe care nu mă duruse capul niciodată. Duamnele m-au internat şi mi-au rezervat un salon separat, ca să mă izoleze, că m-au considerat suspect de meningită, că era şi o perioadă în care era o epidemie de meningită atunci. </p><p>Separaţia nu funcţiona fantastic, că spitalul era unul vechi şi veceurile erau la comun şi trebuia să le împart cu ăia cu TBC sau hepatită, nici măcar nu mai contează că erau turceşti. Dar mi-au dat tot ce era mai bun: Augmentin, ăla mare, nu ăla mic.Şi deşi eram în izolare, că poate eram contagios, aveam dreptul la vizite, a venit prietena mea să îmi reproşeze că de ce nu plec mai repede din spital şi prietena prietenei să-mi aducă portocale.</p><p>Eram singur într-o cameră cu 5 paturi. În fiecare noapte mă mutam în alt pat. Transpiram atât de tare încât transpiraţia trecea şi prin pernă şi prin saltea şi devenea rece şi nu mai puteai să dormi acolo. După vreo 3 zile de Augmentin,mi se umflase ficatul atât de tare de începusem să arăt precum copiii ăia malnutriţi din Africa, eram schelet, dar aveam burta mare. </p><p>Dar în a cincea zi mă simţeam mai bine, îmi veniseră şi rezultatele de la analize, era sinuzită, nu meningită şi mi-au dat drumul acasă şi mi-au zis să vin peste nu ştiu câte zile la un control. Şi când am venit la control a fost momentul când am dat o şpagă: un buchet de flori.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-83772277416224974182023-12-08T02:42:00.000-08:002023-12-08T02:42:17.365-08:00<p> Acuma, între anul I şi anul II de facultate aveam nevoie de o sesiune de practică. M-am dus la tribunal, că eram la drept, na. Am întrebat un amic mai mare, avocat, cum pot să fac să fac şi treaba respectivă şi să iau şi hârtia aia că am făcut practică.</p><p>-Ce drept îţi place?</p><p>-Dreptul penal.</p><p>-Bine, vino vineri, că e zi de arestaţi.</p><p>M-am dus şi am constatat, atunci, în ziua aia că, de fapt, cei mai mari infractori erau avocaţii, procurorii, judecătorii, grefierii,nu ăia din boxa acuzaţilor. Nu zic că învinuiţii erau nişte victime. Că am auzit o conversaţie între unul dintre ei şi unul din sală de mi s-a sculat părul din cap:</p><p>-Ce mai face cutare? Am auzit că că s-a combinat. Lasă, o calc pe cap când ies afară.</p><p>L-am şi întrebat dup-aia nişte chestii pe tipul ăsta şi mi-a zis că ei, avocaţii, nu lucrează cu îngeri şi că tot ce pot să facă e să încerce sî le uşureze situaţia clienţilor lor. Duse gândurile alea învăţate la televizor în anii '90, cu tine, avocat, salvând lumea de acuzaţii aiurea. Oricât s-au contrazis ai mei între ei ce ar fi mai bine, am realizat că eu nu pot să lucrez în sistemul ăla. Dar măcar de gura lor trebuia să termin şcoala, aşa că m-am dus să-mi fac sesiunea de practică la primăriăe. Că şi acolo se lucrează cu legi.</p><p>-Uitaţi, aşa, aşa, am şi eu nevoie să fac treaba asta pentru facultate.</p><p>-Mda, vii mâine dimineaţă şi începem.</p><p>M-am dus zilele alea în fiecare dimineaţă şi mă trimiteau, du-te la direcţia relaţii publice, îţi explică ei, du-te la direcţia dezvoltare, du-te la direcţia de asistenţă socială, şi peste tot eu voiam să învăţ, să ajut. Nicăieri n-a durat mai mult de 5 minute. Orice fvtai decent durează. ştim cu toţii, mult mai mult. Duamnele (da, sună misogin, dar nu este, pur şi simplu erau femei). îmi spuneau să învăţ legea X, dar, de fapt, n-am simţit nicio secundă că sunt util sau că mă învaţă, de fapt, ceva practic. Ce o fi fost în capul lor? Că mă întorc după facultate şi le fac concurenţă? Că stau acolo şi aud mişmaşurile şi bârfele lor? Nici măcar o cafea nu m-au lăsat să le fac.</p><p>-Hei, 'neaţa, te duci acasă şi înveţi legea cutare pe anul cutare, că noi cu asta lucrăm.</p><p> Şi aşa a fost până la sfârşit. Am scris un referat despre practică să mă duc cu el la facultate şi puteam să scriu acolo MVIE DINAMO, mi l-au semnat fluierând, fără să arunce un ochi pe el. Deşi am învăţat, am simţit că nu am învăţat nimic. Nu m-a întrebat nimeni dacă, de fapt, am citit măcar legile alea. Mi-am spus la urmă că niciodată nu o să lucrez pentru statul român.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-36215874573913046232023-12-07T04:25:00.000-08:002023-12-07T04:25:10.457-08:00<p> Băi, mă deranjează ce văd de nişte zile la televizor la ştiri mai tare decât de obicei. Anume, abordarea cu treaba din Gaza. Este unilaterală, frate. Toţi ţin cu o singură parte. Adică, na, eu, care am lucrat cu refugiaţi de război din Ucraina şi am văzut ce poate face războiul din tine,şi sincer, dintre ruşi şi ucraineni, ţin cu Ucraina, Dar în conflictul ăsta care nu e mai nou, e mai vechi decât ăla din Ucraina, am văzut că da, unii au omorât sau au luat prizonieri sute de oameni nevinovaţi, după care alţii au omorât vreo 15000 oameni, dintre care jumătate erau copii. În ochii mei, una dintre părţi sunt terorişi, cealaltă parte sunt criminali de răboi. Ei, în războiul ăsta am voie să nu ţin cu nimeni sau e incorect politic?</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-7049651192497289782023-11-29T08:18:00.000-08:002023-11-29T08:18:48.541-08:00<p>"Deci" mă pregăteam de un somn de frumuseţe, de după-amiază, când, dintr-o dată, bătăi disperate la uşă. Cin' să fie? Nu aşteptam pe nimeni şi foarte puţină lume ştie unde stau. Deschid şi era vecina de la etajul habarnam. Dorea nici mai mult nici mai puţin decât să-i sparg uşa de la apartament.Doamna mama ei rupsese cheia în yală pe dinăuntru şi nu mai funcţiona uşa deloc. </p><p>-Păi, vă dau trusa mea de scule, or... ce aveţi nevoie?</p><p>-Să vii să ne ajuţi.</p><p>-Eu?</p><p>-Da, tu, blocul ăsta e plin de pensionare, iar tu eşti băiat.</p><p>M-a făcut să mă simt tânăr, tre' să recunosc. Dar m-a şi pus într-o stare care mi-a amintit de toate datoriile. De când am greşit scara blocului beat, de când am greşit etajul drogat, de când m-au căutat vecinii să mă întrebe dacă ştiu cine le-a spart maşina azi-noapte, chestii din astea romantice. Nu ştiam dacă să râd sau să mă enervez. Sau să-i spun "madam, tu nu vezi că eu am faţă de hoţ de poşete, nu de şpringar?!"</p><p>-Dar nu ştiu să sparg uşi. Dar puteţi să faceţi cutare sau cutare, să vorbiţi cu un lăcătuş, gen etc.</p><p>Băi, şi uitasem ceva. Ea a plecat, am coborât după ea, dar nu mai era. Dacă tot am coborât, m-am dus până la magazin şi când am ieşit m-am uitat după ea prin zonă şi am găsit-o. O să spuneţi "ce mare lucru să găseşti o vecină". dar, de fapt, este, nu vorbim aici doar de faptul că-n 3 milioane de inşi e mai complicat să găseşti pe cineva, dar nici nu vreau să mă laud, fac parte dintre ăia care când te caută te găsesc. N-am mailul ei, telefonul ei, fb-ul ei, nici măcar nu ştiu la ce apartament stă. Sau încearcă să stea, având în vedere că nu poate să intre în casă. Deci, am căutat-o şi am găsit-o. Există şi un mare dezavantaj la afacerea asta: uneori. îi găseşti şi p-ăia pe care nu-i cauţi.</p><p>Şi i-am zis ce i s-a întâmplat unei prietene la un moment dat, respectiv, s-a încuiat pe dinafară, a ieşit din casă, a uitat cheia înăuntru, uşa s-a închis automat. A chemat pompierii, ăia au venit, au intrat pe geam şi i-au dat drumul la uşă. În cazul ăsta, nu cred că va fi la fel, i-am zis. </p><p>-Păi, şi cât o să-mi ceară pompierii? Că am vorbit acuma cu un meseriaş şi mi-a zis că mă costă 5 milioane cu totul.</p><p>-Nimic. Le spuneţi că aveţi o mamă în etate, sechestrată în casă, că s-a stricat yala şi că are o criză de panică şi că trebuie să ajungeţi la ea. Ar trebui să fie obligaţia lor.</p><p>-Păi, o să încerc să îi sun şi pe ei.</p><p>-Ce să-i sunaţi? Mergeţi la ei la poartă, sunt peste bulevard de noi, le explicaţi şi ar trebui să vă ajute. </p><p>Nu ştiu ce a făcut până la urmă. Nu am auzit zgomote de flex pe aici, deşi ar fi fost prima oară când mi-aş fi dorit. Dar tot am rămas cu gândul ăsta: eu, spărgător de uşi?</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-22230936548252593332023-11-26T06:36:00.000-08:002023-11-26T06:36:18.097-08:00<p> Era ziua lui, mare petrecere mare la birou, când m-a luat gagica lui deoparte şi mi-a zis:</p><p>-Uite care-i problema, am zis să discut şi cu tine, eu cu el, în stilul ăsta, nu mai avem niciun viitor împreună.</p><p>-Păi, ce s-a întâmplat? Se poartă urât sau...</p><p>-Nu mă fvte! Io-mi doresc şi un copil şi...</p><p>-Nu, stai. Sincer, acuma. El, când mai vorbim la o băutură, se laudă că vă încoţopeniţi ca iepurii.</p><p>-Nu-i adevărat! N u m ă f v t e, nu înţelegi? Eşti prietenul lui cel mai bun, vorbeşte cu el, fă ceva!</p><p>Nu ştiu cum s-ar simţi alţii într-o situaţie din asta, eu numai consilier marital nu sunt, dar nici prieten cel mai bun nu am - eşti prieten cu mine sau nu eşti, nu organizez concursuri de prietenie. Dar na, fiid tocmai acolo, tocmai atunci, cu o grămadă de substanţe în cap, m-am gândit pe loc "ori vorbesc cu el la modul că îi zic ce mi-a spus ea şi risc un scandal imens, că el este un beţiv coleric, ori o fvt eu ca să le salvez relaţia".</p><p>-Îmi pare rău să aud aşa ceva, te cred pe cuvânt, uite, îţi promit că o să mă gândesc ce să-i spun ca să rezolvăm.</p><p>N-a fost nevoie să mă gândesc prea mult, că după 3 zile m-am trezit cu el la uşă, plângând. Ea, între timp, rezolvase situaţia, îl înşelase cu altul, nu cu mine, l-a şi anunţat, l-a şi părăsit şi a plecat şi cu câinele lor de acasă. N-am stat mult cu el, i-am dat nişte confit de canard şi două sacoşe de beri, l-am lăsat să-şi lingă rănile în linişte şi m-am dus la femeia mea să-mi distrug şi eu relaţia.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-74133093306947770442023-09-17T13:20:00.000-07:002023-09-17T13:20:19.742-07:00<p> I-am văzut la o televiziune la care încă mă mai uit, nu ştiu de ce, pe nişte invitaţi pe care din când în când îi mai urmăresc, din nou, nu ştiu de ce, un general, un fost ministru de externe, un redactor-şef de revistă de istorie, plus un invitat surpriză. un specialist în droguri, absolvent al universităţii private Oxford. Şi prezentatoarea l-a întrebat pe ăsta de la Oxford ce ar trebui să facem cu drogurile. Omul a răspuns: trebuie să dezincriminăm posesia şi consumul, trebuie să ne concentrăm pe dealeri, iar la utilizatori trebuie chiar să ajungem să le dăm noi, ca să îi ţinem sub control (asta cu ţinutul sub control am băgat-o de la mine, dar pe aia cu dat noi chiar o redau cum a fost şi o înţeleg, ca om care a fost în fenomen. Mă rog, nu am dat droguri, dar seringi da.) Şi ăia din studio, întrebaţi ce părere au despre treaba cu drogurile şi măsurile propuse de tipul respectiv, care spunea că în ţări civilizate aşa s-a redus traficul cu nu ştiu cât la sută şi mortalitatea, aici insist, mortalitatea cu 70%, nu mai repet funcţiile şi titlurile lor, au reacţionat - oameni cam la 60 ani, ca nişte băieţi de clasa a patra întrebaţi despre fvtut, la modul "probabil e ca şi cum mergi pe o trotinetă cu paraşută şi trompetă şi girofar - românii nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva". Aşa că hai să le dăm la toţi puşcărie pe viaţă că un dement i-a călcat pe unii. Nu se pricepeau, săracii. Dar de ceva mi-au amintit. Când începusem să fac ore suplimentare de engleză cu un profesor american în 1993, tipul nu ne învăţa doar engleza aia obosită, ne învăţa cultură americană, ca să-i zic aşa. Şi la un moment dat, a scos dintr-o carte o frunză. Şi a zis "câteodată la petreceri, noi fumăm asta." Eu m-am gândit "pfuai, un drogat!". Că eu aşa gândeam, fusesem crescut în stilul ăla comunist, cu gatewaydrugs, cu din alea, că dacă o iei cu iarba sigur ajungi să sugi pvla pentr heroină etc. Dar hai să nu mă duc prea departe. E păcat că ne-am adus aminte acum, nu eu, nu voi, de o problemă pe care noi, ca tineri, am trăit-o şi pe care trebuie să o judece nişte inşi cu 20 ani mai bătrâni decât noi şi care în tot timpul ăsta nu au înţeles nimic din ea.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-85618337260407089892023-09-01T07:13:00.001-07:002023-09-01T07:13:38.114-07:00<p> Pfoai, ce petrecere fusese la mine! Studenţie, cutare, singur acasă, nebunie. Dimineaţa, la prima oră, vecină-mea de dedesupt - cioc, cioc!</p><p>-Cristi, tre' să dau de mâncare la copii!</p><p>Era fiartă, dărâmată. "Pfuai, săracii". mă gândeam eu. Ştiam cum o bătea bărbatu-su şi-i reproşa că de la gătitul ei s-a îmbolnăvit de stomac - nu că doream eu să îi ascult, dar na, blocurile astea comuniste au o acustică beton, ca să zic aşa şi mă gândeam dacă îi hrăneşte sau îi pedepseşte.</p><p>-Tre' să dau de mâncare la copii şi e un prezervativ folosit în copac fix în faţa geamului de la bucătărie. Fă ceva!</p><p>"Fwtu-vă-n gwră care aţi făcut aşa ceva!" m-am gândit eu, că ştiam că eu mă distrasem în sufragerie, nu în bucătărie. Aşa-i când ai prieteni câteodată. Şi iată-mă pe mine într-un corcoduş, urcat până la etajul 2, pe nişte crengi mai degrabă fragile, bătut de vânt, noroc că eram mai lightweight, aşa, dând jos din copac un prezervativ folosit, dar nu de mine, Între timp, copacul respectiv a fost tăiat, nu ştiu de ce şi tot nu ştiu de ce, într-un fel, mi-e dor de el.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-74937555918666207792023-07-06T04:11:00.002-07:002023-07-06T04:13:22.945-07:00<p> Băi, deci, nimic funny aici. Am observat scandalul cu bătrânii şi persoanele cu probleme psihice abuzaţi şi abuzate prin nişte centre. Unde mai şi plăteau câte 4000 lei pe lună ca să ia bătaie şi să îi folosească ăia pe post de sclavi. Eu am văzut o chestie, că bunică-mea şi-a petrecut ultima parte din viaţă într-un cămin de bătrâni. La început era superb. Mai mişteaux ca la mine acasă. După care am văzut, când o vizitam, că de fiecare dată masa pe care o primea era mai sărăcăcioasă. Se pare că inşii ăştia, angajaţii de la centrele astea, după ce se obişnuiesc cu jobul, scapă de empatie şi devin muişti.</p><p>Când s-o îngrop pe bunică-mea, infirmierele plecau din camera ei într-o direcţie necunoscută cu bagajele ei de faţă cu mine. Adică devenind şi mai cretine şi mai scroafe.Negru, nu vezi că te văd??? I-am făcut parastasul acolo, la cămin. Că au zis că organizează ele şi m-am luat şi după alţii. OK.Dar ochi am. Aproape nimic din ce planificasem pe masă, deşi toate ingredientele le cumpărasem eu, conform cererilor lor. Dar hei, e în regulă, le cam ştiu pe respectivele. O parte dintre ele cred că au fost colegele mele cât am prestat la asistenţă socială şi abia aştept să ne întâlnim din nou, că nu e ok. Numai eu ştiu câte balamale a trebuit să fie unse. Şi tot aici să ajungem?</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-56582196316905291092023-06-28T13:41:00.000-07:002023-06-28T13:41:23.974-07:00Ce drăguţ, creşti vârsta de pensie pentru speciali, din 2040. Tai preţurile la alimente din gură, dar nu spui când şi pe banii cui. Tai stimulentele pentru industriile care chiar aduc bani. De când? De la 1 septembrie. Anul ăsta. De ce nu la 1 septembrie 2040? Dar nu reduci pensiile speciale, adică fix ce spune lumea că vrea să faci. Ce faci cu pensionarii cu pensie minimă? Iar îi prosteşti în faţă. Te răzbuni pe ăia cu pensie 1.200 RON că s-ar putea să-ţi iei tu pensia ta de 40.000 RON oleacă mai târziu decât ţi-ar conveni ţie. Te foloseşti de oamenii săraci ca să demonstrezi că tu faci sacrificii. Cui? Că oamenii ăia, în 2040 vor fi oale şi ulcele. Dar, până atunci, dacă lor le place aşa, să te voteze, că înseamnă că te merită.Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5544368980664372392.post-69273889290697115302023-06-23T10:30:00.001-07:002023-06-23T10:30:30.302-07:00<p>România</p><p> (Da, ştiu, a mai fost) </p><p>Se duce cineva să îşi înscrie copilul la clasa pregătitoare la o şcoală bună.</p><p>-Păi, să vedem dacă prinde loc...</p><p>-Da' câte locuri sunt?</p><p>-100.</p><p>-Şi el al câtelea e?</p><p>-Al zecelea.</p>Cristeanhttp://www.blogger.com/profile/14010021528487920408noreply@blogger.com0