Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXV)

OK, suntem toţi cu nervii întinşi la maxim. Totuşi, chiar şi aşa, există afirmaţii care mă scot din sărite în mod deosebit. Cum ar fi cele din partea unora care spun că, vezi-doamne, au venit toţi hoţii din diaspora şi stau la hotel pe banii statului şi noi stăm în izolare acasă pe banii noştri. Nu, băi, muie în anus, ăia nu au venit acasă să stea la hotel, au fost duşi cu forţa în hotel, să stea separaţi de noi. Au venit pentru că şi-au dat seama că şi alte state sunt praf, nu numai al nostru, sunt un fel de re-refugiaţi, au venit să stea acasă, nu la hotel, că nu mai au încredere în niciun stat. Şi dacă sunt hoţi şi, eventual, infectaţi, ai prefera să umble printre noi, aşa, de nebuni, sau ai prefera să stea undeva sub pază? Greu cu discernământul zilele astea, dacă a existat vreodată. Poate sunt subiectiv, dar cred că diaspora, când a plecat prima dată, a fugit, de fapt, de NOI.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXIV)

Dragă jurnalule,

de ieri îmi tot caut prin casă imprimanta. Eu ştiam că nu am. Am avut o imprimantă foto cu ani în urmă, dar am făcut-o cadou. Dar poate mai am una pe undeva. Că a zis guvernul că fără declaraţie printată nu am voie să ies din casă, eu aşa am înţeles. Deci, dacă nu găsesc imprimanta, risc să iau amendă când mă duc să scot la imprimantă declaraţia nu ştiu unde, că toate locurile de genul ăsta sunt cam închise. La fel, dacă mă duc la birou, trebuie să prezint un ordin de serviciu semnat de şefi că mă cheamă, ordin care s-ar afla, în mod normal, tot la birou. Aşadar, încă o amendă. Ştiu, declaraţia pot s-o scriu şi de mână. O s-o scriu pe hârtie igienică.

***

Pe la sfârşitul lui '89, una dintre scenele oribile cu care aveau, până la urmă, să ne obişnuiască onorabilele noastre instituţii media, m-a marcat mai mult decât celelalte. Era o cameră plină cu oameni luaţi aiurea, cu japca, de pe stradă, bătuţi măr, unii chiar atunci, în faţa camerelor, în direct la televiziunea naţională. Erau strânşi grămadă într-o cameră din TVR şi anunţaţi că sunt huligani şi mai tot ce-ţi trece prin cap, numai că l-au răstignit pe Cristos nu li se reproşa. Aveau nişte priviri îngrozite. Numai unul dintre ei, retras într-un colţ, privea şi zâmbea. Azi, eu sunt ăla.

***
Tot azi, nişte şefi de doctori de prin Timişoara, cadre universitare, au anunţat că ei sunt fruncea nazismului şi că nu-i mai interesează bonavii din alte judeţe, deşi au paturi libere în spital. Poate le păstrează pentru ei înşişi. Ştii, era - şi este o modă mai ales printre ăia de la stat, când venea ceva important, ba îşi băgau piciorul în gips, ba deveneau gravizi ori, în general, se internau în spital. Dar acum, de când s-a aflat (a câta oară?) câte spitale sunt, de fapt, focare de infecţie, sunt chiar curios câţi mai au chef să fugă de răspundere tocmai în spital.

***
Până la urmă, noi suntem o naţie inventivă, se găsesc şi alte metode să fii laş. De exemplu, fugi din oraşul unde eşti primar, te muţi în oraşul în care stai, de fapt, şi laşi să semneze în locul tău la primărie un fute-vânt de pe acolo. Laşitate, dragă jurnalule, asta văd zilele astea. Nu zic să ieşim să salvăm lumea, dar măcar ăia care sunt plătiţi tocmai pentru situaţii din astea s-o facă. Şi, ca de obicei, nu mă refer la simplul executant. Zic de ştabi gen ăia de la alt spital, mai cu ştaif, din capitală, care au ţinut un pat (probabil o rezervă întreagă sau un salon) pentru că Întâiul Vânător al Ţării care nu a reuşit să se împuşte pe sine Însuşi mai avea nişte treabă până să intre în puşcărie.

***
Recapitulăm. Laşitate şi egoism am zis că am văzut şi nici nu mai dau alte exemple. Frustrare nu am zis. Nici inconştienţă, nici ură, nici prostie nu am spus. Dar le-am văzut zilele astea. Am văzut doctori plini care păreau că tocmai au aflat pentru prima dată în prodigioasa lor carieră că au de-a face cu oameni bolnavi. Am văzut asistenţi sociali uimiţi  şi terifiaţi că trebuie să iasă din birouri şi să lucreze cu oameni ai străzii. Şi eu am văzut şi păţit multe la viaţa mea. Nu toate frumoase ori corecte. Mi s-au destrămat multe lumi. Să văd frica din ochii altora (care până recent îi priveau pe alţii de sus, dar acum e rândul lor să li se destrame lumea) nu mă face decât să zâmbesc.

Băiat OK

În clasa aia de uman, ştiinţe sociale, cutare, cu 31 fete şi 2 băieţi, era singurul mascul acceptat în gaşca fetelor cu pretenţii. Era livin' la vida loca. Ele l-au învăţat să bea şi să fumeze, nu tovarăşii lui. Cu ele chiulea să meargă să joace biliard, cu ele bea în timpul orelor whisky cu sticla, ce mai, frumos. Şi mai era ceva bine: cam toţi băieţii din liceu vroiau să fie prieteni cu el ca să le facă cunoştinţă cu colegele lui. Uneori, se simţea ca un peşte, mergea pe holuri fluierând, doar ca să audă câte un:
-Frate, ai tricou cu Pantera, de unde-l ai?
-De la Timişoara. Eu mi l-am luat.
-Dar ia zi, câte albume a scos Pantera?
-Ei, le ştiu pe toate, dar nu le am pe toate. Poveste lungă.
-Am eu tot. Îmi zici ce nu ai şi te ajut. Mă bucur că un băiat tânăr, ca tine, aşa, ascultă Pantera. Cum o cheamă pe fata aia mai blondă, aşa de la tine din clasă?
-Care? Că sunt 4.
-Auzi, ce faci ora asta, stai?
-Am chimie. Nu cred.
-Hai peste drum să bem o bere.
-Păi. n-am bani la mine.
-Dau eu.
.....

-Două Azuga, te rog. Aşa. Ştii cumva, are prieten?
-Cine? Că tot nu mi-ai zis.
-Aia blondă, frate, aia cu părul mai până la umeri, cu ochii migdalaţi şi nu sunt sigur, dar cred că-i vopsită, de fapt.
-A. Am înţeles. Da. Are mai mulţi. Dar e ok, tu eşti băiat-băiat, te ştie lumea, s-ar putea să îşi găsească timp în calendarul ei şi pentru tine. Mi s-a terminat berea.
-Te rog frumos, încă o Azuga.
-Băi, stai, n-am bani la mine...
-Am zis că dau eu.
- Uite cum facem. Ora următoare mă duc, că e istorie şi ăla mă înţelege, dacă îs beat, în cel mai rău caz mă trimite să mă răcoresc. Dar vreau eu să stau, că urmează o lecţie importantă. În schimb, în pauză, hai să stăm aşa amândoi pe hol, ne prefacem că vorbim şi când se întoarce ea de la veceu o opresc şi vă fac cunoştinţă. E bine aşa?
-E super, frate. Şi mai e ceva: dacă ai vreodată  vreo problemă în liceul ăsta, îmi spui mie. Pentru că, vezi tu, am ştiut întotdeauna că eşti băiat OK.

S-a întâmplat o chestie

Veşti bune. M-am îmbogăţit. Mi-au mărit retribuţia la job săptămâna trecută, ceea ce înseamnă că mi-au micşorat salariul, că atunci când îmi cresc ei venitul îmi creşte şi poprirea de la bancă, deci, iau bani mai puţini. Dar azi ori ieri sau când a fost a votat parlamentul să nu mai plătească jurnaliştii impozit pe venit. Oau, iau bani mai mulţi ca să scriu! Sau poate iau bani mai mulţi ca să tac din gură? Eu sunt jurnalist. Sunt ăla pe care îl înjuri tu când auzi veşti proaste. Şi nici măcar nu scriu despre politică! Ce ar trebui să fac acum? Să mă comport ca un amploaiat al Ministerului Adevărului, să ridic în slăvi pe cine e la putere? Vorbeam cu un prieten medic despre asta. Nu înţelegeam nici eu, nici el de ce ar trebui să fim nişte excepţii într-o ţară de speciali. Prietenii mei îmi bagă pula-n gură, te-ai dat cu ăştia. Nu înţeleg de ce ar trebui să fiu judecat pentru ceva ce am obţinut fără să cer, nu înţeleg de ce 3 milioane sau câte or fi în plus ar trebui să mă califice drept un parazit, un serviciu social, un privilegiat, un ce vrei tu, un special. Eu fac asta că aşa mi-au spus profesorii mei că o să fiu, nu ca să fac bani, dacă vroiam să fac bani, lucram în vânzări. Nu vreau banii ăia, luaţi-i voi şi lăsaţi-mă să fac ce ştiu.

Cartea mea

Când lumea a aflat că eu citeam, primeam foarte des cadou cărţi. Unele erau frumoase, altele erau utile, iar multe dintre ele erau cu dedicaţii pentru mine scrise de cei care mi le dăruiau şi vreau să le mulţumesc pentru ele pe această cale încă o dată, aşa cum am făcut-o şi atunci când le-am primit. Oricum, mulţi dintre musafirii alor mei şi dintre cei pe care îi vizitam noi îmi dădeau cărţi. Multe erau atât de bune încât când apăream cu ele pe la şcoală mi le cereau cadrele didactice împrumut să le citească şi ele. Pe unele nu le-am mai văzut niciodată înapoi. E ok, oamenii iubeau cartea.

Dar asta a fost prea de tot. Eram într-a treia, cred, şi mă duc la şcoală cu o culegere de texte-exemplu de compuneri literare, scrisă de Sântimbreanu, parcă, nu mai ştiu, primită cadou cu dedicaţie, cum spuneam. Cât de mult îi datorez eu cărţii ăleia! Dar fac prostia asta şi o duc cu mine şi o pun pe bancă în ultima zi de şcoală, învăţătoarea o vede, se uită prin ea şi mi-o cere împrumut peste vacanţă. I-o dau, dar când mă întorc şi începem noul an şcolar, i-o cer înapoi, că vroiam să o mai citesc o dată. Mi-a spus că a donat-o bibliotecii şcolii.

Ea donase bibliotecii şcolii ceva ce nu era al ei. Mai grav, donase cartea mea. Am luat foc. După ore, m-am dus la bibliotecă hotărât să împrumut cartea aia şi să nu o mai aduc niciodată înapoi. Era cartea mea. O cer, bibliotecara spune că nu o are, îi spun titlul din nou (acum nu îl mai ştiu, au trecut peste 30 ani de atunci), ea o caută şi vine la mine cu ea în mână. O deschide, avea o ştampilă pe prima pagină, ceva gen, şi-mi spune că nu poate să mi-o dea, că e de uz intern, doar pentru profesori. Sub ştampila aia am putut să văd pentru ultima dată dedicaţia care era scrisă pentru mine, cu numele meu deasupra, "Pentru [numele meu]".

Sub numele meu era o strofă dintr-o poezioară ale cărei calităţi nu le voi comenta eu acum, dar era pentru mine, asta e important. O primisem de la o tânără aspirantă la titlul de profesor. Era cam aşa:
Să ai curajul să spui da
Să ai curajul să spui nu
Şi-ntotdeauna-n viaţa ta
Să ai curajul să fii tu

După virgulă

După virgulă există de multe ori un dar. Astăzi ar fi trebuit să fiu la muncă, după dorinţele şi visele unora, dar măcar muncesc ce-mi place mie de acasă. Adică scriu.

Ce fericită a fost bunică-mea când i-am spus că ştiu să citesc! Mi-a făcut chiar recomandări de lectură. Eu, în vacanţele mele, mă duceam pe la ea. A aflat că eu citeam când eram într-a doua, în vacanţa de iarnă, când m-am prezentat cu o idee la modul hai să cumpărăm şi noi Scânteia sau ceva, să nu ne mai ştergem la cur cu pagini din cărţi, că le citesc şi nu sunt complete. Că asta se folosea pe vremea aia la veceul bunică-mii din spatele casei, veceu făcut din scânduri, nu foarte atent, că te cam bătea vântul prin ele tocmai când era frig şi tu erai cu pantalonii jos. Dar na, pentru că poporul meu uitase ce inventaseră alte civilizaţii mai demult, veceul bunică-mii nu era public, nu aveai cu cine sta de vorbă cât erai acolo, aşa că eu citeam ceea ce urma să folosesc dup-aia pe post de hârtie igienică.

Eram foarte frustrat de faptul că lipseau ba începutul, ba mijlocul, ba sfârştul cărţilor, în funcţie de cum le folosea cine le folosea. Bunică-mea a sesizat imediat o oportunitate acolo. Una dintre casele ei fusese construită de socrul ei, care fusese primar în comună înainte să vină comuniştii la putere, aşa că avea cel puţin o cameră plină de cărţi. Pentru generaţia ei nu mai era deloc la modă să fii intelectual, vremurile se schimbaseră, iar în societatea perfectă în care trăiam cu toţii atunci nu prea se găsea hârtie igienică şi ştiam că aşa era, de-asta şi venisem cu ideea să nu mai folosim cărţi la veceu, să folosim cotidianul Scânteia. Da, ăla, viitorul Adevărul, dacă nu mă înşel.

Aş fi venit eu de la oraş cu hârtie igienică dacă s-ar fi găsit, dar trebuia să stai la coadă când se dădea şi oricum era atât de prost făcută încât preferai să te ştergi la cur cu o pagină de carte, dar nu înainte să o citesc, în cazul meu. Aşa. Deci, bunică-mea află că citesc şi că nu învăţasem la şcoală doar să număr şi să mă iscălesc, ca în copilăria ei. Primul lucru pe care îl face este că îmi dă o carte: Vechiul Testament. Mă uit un pic la volum, părea interesant, un fel de lectură istorică, aşa, şi zic:
-Hm. O citesc. Pot să o iau cu mine la veceu?
-Nu.
Am înţeles. Bunică-mea era importantă pentru mine, cartea aia era importantă pentru ea, nu aveam voie să mă şterg la cur cu ceva important pentru ea şi i-am respectat dorinţa.

Am citit-o foarte rapid, aşa că a venit imediat şi a doua sugestie de lectură din partea ei: Noul Testament. Eram fascinat, iar bunică-mea era în al nouălea cer: nepotul ei de 8 ani tocmai citise Biblia singur. M-am întors din vacanţa aia complet convins că misiunea mea în viaţă era să mă fac preot, că aşa spusese bunică-mea. Mi-a explicat ce ocupaţie nobilă e, cât de mult au suferit preoţii, ce sacrificii au făcut etc. Mie, preotul din localitate nu mi se părea deloc un om persecutat. Locuia la vilă, era, probabil, singurul din sat care avea duş în casă şi toată lumea stătea în genunchi în faţa lui şi îi pupa mâna. Părea o idee bună, chiar dacă deja îmi puneam nişte întrebări.

M-am întors de la ţară îndoctrinat complet, cum spuneam. Când m-au întrebat părinţii ce am făcut în vacanţă, eu am început cu:
-Ştiţi povestea aia când Isus Cristos şi Sfântul Petru s-au dus nu ştiu unde şi....
-Te rog frumos să mă scuteşti de tâmpeniile astea!
Taică-miu mi-a tăiat-o scurt. Era membru PCR, dădea rău la CV să umbli cu bisericoşi. El vroia să ştie dacă mă băgasem în vreo belea, îl interesa prea puţin Dumnezeu pe vremea aia, dar hei, uite, vârsta uneori te poate face să te răzgândeşti. Nu înţelegeam de ce eroii din Petre Ispirescu pe care mi-i recomanda el erau buni şi poveştile cu Isus spuse de bunică-mea erau neinteresante. Pentru mine erau toţi la fel, un fel de Captain Planet, cu o diferenţă: toţi salvau ba o persoană, ba o familie, ba pe sine (dar nu mereu), ba o ţară, dar niciodată pe toată lumea. Eh, nelămuriri de copil mic.

Eram prins între mai multe lumi şi aveam doar 8 ani. La şcoală, la cenaclul literar, la radio şi la ce alte activităţi mai eram dusi cu forţa îl lăudam pe Nicolae Ceauşescu, dar acasă ascultam Europa Liberă şi Vocea Americii şi îl înjuram pe Ceauşescu, asta aveam voie. Dar nu mă lăsau părinţii să îl înjur în afara casei. Înăuntrul apartamentului comunist aveam voie doar să nu spun poveşti cu Isus şi să îmi fac tema la matematică şi să iau bătaie. Era clar că nu eram menit să fiu un bun comunist, deja pentru mine era prea târziu, totuşi, apăreau tot mai multe întrebări în legătură cu viitoarea mea carieră pastorală. Parcă nişte lucruri nu se legau. Am înţeles, în basmele culte ăia omorau balauri ca să fută prinţese şi să cucerească regate, dar cărţile alea despre Dumnezeu erau pline de sacrificii umane, răstigniri şi alte chestii de o violenţă incredibilă şi inutilă. Începeam să prefer Legendele Olimpului.

Dar tot nehotărât eram. Ştiam că basmele sunt ficţiuni, dar nu eram sigur dacă poveştile alea despre Isus s-au întâmplat cu adevărat şi nici nu aveam trei surse să verific adevărul, cum fac acum. Mi-am dat seama de ceea ce se întâmpla prin dovezi circumstanţiale. Vacanţa următoare m-am întors la bunici. Acolo deja mă aştepta o lectură nouă, tot la sugestia bunică-mii: o carte de rugăciuni. Menirea cărţii ăleia era să desăvârşească spălarea mea pe creier. Aşa mă gândesc eu acum, la mai mult de 30 ani după. A fost prima carte pe care am refuzat să o citesc după prima pagină şi care m-a transformat în ateu pe loc. Nu mai conta ce spunea bunică-mea, nu mai conta ce ziceau părinţii. Era o carte de rugăciuni ortodoxe, nu putea să fie ceva rău, teoretic, dar, practic, prima pagină conţinea o rugăciune pentru Nicolae Ceauşescu.