Moamă, ce nervi am! Mi-a zis doctorița niște lucruri de am rămas tâmpit. Au apărut niște chestii pe mine și m-a trimis la prevalat țesut, la nu știu ce, și când au venit rezultatele, era, nush' cum să zic, ok. Adică nu virus, nu infecție, nu ciuperci, nu sculament dentar, nu luasemn nimic de nicăieri, deci, dacă te fvtz cu mine nu pățești nimic, nu e transmisibilă problema. E o reacție a corpului la ce am mâncat. Îmbătrânim, asta este. Și aici intervine partea nașpa. Mi-a băgat un regim, vai de capul meu, nu mai am voie prăjeli, afumături, grăsimi, tocături, nici măcar smântână sau înghețată, conserve, ouă ochiuri, cartofi prăjiți, nici nu mai țin minte toată lista. Să-mi bag pvla, asta-i concluzia.

O expresie care mă scoate din sărite este "creator digital".  Când îi întrebi ce fac, ei sunt creatori digitali. Ce-au făcut digital ăștia care se autodefinesc așa? Că dacă te uiți la ei pe net, nu găsești nicio creație. Sunt poze cu ei nefăcând nimic, nevenind cu nimic nou. Care-i partea de creație. ajutați-mă aici. poate nu o înțeleg eu. Produceam conținut online în 1993 și aș vrea să-i întreb pe acești creatori ce făceau ei atunci și în ce colț de c0i se jucau. 

 Nu știu cine-i superstițios, dar eu cam sunt. Și-am descoperit că vineri 13 poate fi oricând, aia-i problema. Al meu a venit pe la vreo 9 ani. Eram într-un cireș, mă jucam pac-pac cu niște vecini de vârsta mea (8, 9 ani? Cam așa. Nici nu mai știu), varianta cu arcuri cu săgeți. De trestie. Băieții, mai zgârciți mintal, așa, dar na, băieți de la țară, puternici și îndemânatici. Pfuai, și-am luat o săgeată din aia fix între ochi. 

-Piua, piua!

Și-am sărit din cireș pe partea ailaltă a porții , într-o grămadă de fân care trebuia să ajungă căpiță. Căzând, mi s-au flexat picioarele, am aterizat pe vine și mi-am fvtut o pereche de genunchi în gură de-am văzut stele verzi. Îmi șiroia sângele pe nas, îmi mușcasem și limba, eram marfă, ce mai. M-am dus la fântână să mă spăl și în apa aia se vedea cum aveam în frunte un cerc perfect de la săgeata aia, ziceai că-i vreun tatuaj tribal de pe la niște sălbatici sau ceva.

Grrr, ce să fac? Ia să văd dacă n-au început să se coacă merele alea. M-am suit. Și-am căzut din măr pe spate fix într-o mare tufă de urzici. Era o zi din aia dogoritoare, de sfârșit de vară. Aveam pe mine o pereche de teniși și niște pantaloni scurți, atât. Nu tricou, nici măcar chiloți. Mergeam ca Robocop pe acolo  cu suflul luat. Singura mângâiere era că nu fusesem dezbărcat complet. Atunci cred că ar fi fost o adevărată senzație de catifelație.  

Pfoai, eram un car de nervi. Pentru prima și ultima dată în viața mea am simțit nevoia să omor ceva. Mi-am luat praștia, că mi se pusese pata pe vrăbiuțele alea care mă trezeau dimineața cu panarama lor. Și cum stăteau ele acolo, aliniate pe cablul ăla dintre stâlpi, am nimerit exact răndunica aia care stătea în mijlocul lor, una care avea cuibul în grajd la bunică-mea. A căzut și pisica s-a bucurat instantaneu, a dispărut cu ea în gură de parcă nu existase niciodată.

Ce dracului se mai putea întâmpla rău? Urzicile încă mă usturau, barba și limba încă mă dureau, făceam numai tâmpenii peste tot, soarele nu mă ajuta deloc... M-am ascuns în beci, la răcoare și m-am ghiftuit obsesiv-compulsiv cu jumări și murături. Și vin. La 9 ani. Și m-am calmat, nu m-am mai dus nicăieri, n-am mai făcut nimic, să nu greșesc. Mi-am petrecut restul zilei citind, pe veceu.

Prin 2000, prin Vamă, într-o seară, pe plajă, plângea un rockeraș din ăsta mai tânăr de sărea tricoul cu Nirvana de pe el. Eh, toți eram rockerași tineri prin 2000. Și-l întreabă unu:

-Ce s-a întâmplat, frate?

Și răspunde în cea mai neaoșă arghelenească posibilă, printre sughițuri, așa:

-O murit CĂrt CObein, mă!