Eu sunt fan Florin Salam

Ficţiune

Eu sunt fan Florin Salam. De când am început să ascult manele non-stop cu forţa la muncă (bine, şi acasă, că manele, asta ascultă şi colegii şi vecinii), na, a trebuit să-mi aleg un artist. Şi o melodie, că oricum le ascultă pe aceleaşi pe repeat, chiar dacă par multe. Dacă vreţi, vi le cânt, că deja le ştiu versurile. Şi pentru că le tot auzi, până la urmă îţi alegi una, nu ai ce face. Bănuiesc că e dintr-un instinct din ăla de nobil medieval, de pe vremurile când te condamnau ăia la moarte şi te lăsau pe tine să-ţi alegi metoda de execuţie. 

Preferata mea e Foc foc feat. Mr Juve. Ştiu versurile, v-am zis. Le ştiu de la cât am ascultat, pardon, auzit melodia, nu pentru că aş repeta-i eu în duş. Dar Florin Salam nu e manelistul meu preferat pentru talentul lui muzical. Totuşi, mi-am petrecut copilăria cu Nirvana şi Pantera. Nu. E preferatul meu pentru stilul lui de viaţă. Aş vrea să pot să fiu şi eu ca el. Pentru că atunci când are el vreo cântare pe la vreo cârciumă românească de prin Italia e aşa: lumea îi pregăteşte o masă cu de toate, mâncare, băutură, două fete, tot ce trebuie.

Dar omul e pe cox. Bine de tot. Tot timpul. De asta mă gândesc cât de greu i-a fost în spital acuma, cu covidul ăsta. Şi nu vrea nimic de la organizatori. Adică ba da. "Marfă, daţi-mi marfă", asta le spune înainte de concert. Şi e la modul tu te duci cu Florin Salam la tauletă şi nu se pişă nimeni. Scoţi marfa şi faci cinci liniuţe pe rezervorul de la veceu. Două pentru tine, două pentru el şi una de rezervă. El le trage pe nas pe ale lui, pe ale tale, pe a cincea şi-o freacă pe gingii şi te întreabă:"mai ai?". De/asta sunt eu fan Florin Salam.

 Antireclama zilei

Firma Nu-Mai-Contează-Care a lansat Staţia-de-Călcat-Nu-Ştiu-Cum, cu cameră încorporată. Asta e, frate. Fierul de călcat a ajuns staţie de călcat. Că tu de asta ai nevoie când îţi calci cămaşa, ai nevoie de camere video, că eşti în propriul tău reality show, eventual să te pui pe net când calci rufe spunând ce crezi tu despre asta. Deci, ca şi cum tu nu mai eşti cineva care calcă rufe, eşti CINEVA care calcă rufe, De parcă nimeni nu a mai făcut asta până acum, eşti ca un cosmonaut al călcatului de rufe, un pionier. Eşti aşa, ca un fel de pilot de dronă Bayraktar TB-2, doar că tu nu omori oameni, tu ucizi cute de pe haine. Of, doamne...

 Miracol la o cursă auto de prin nordul Moldovei! Un om care nu putea să meargă a descoperit că poate să zboare! Nu e chiar la mişto. Azi, la o cursă auto de pe un aeroport, la o liniuţă, unul dintre şoferi a pierdut controlul maşinii, a intrat în public şi l-a nimerit fix pe un cetăţean care stătea pe margine într-un scaun cu rotile, pe care l-a aruncat câţiva metri mai încolo. Din fericire, nu a decedat nimeni şi nici răni grave nu au fost. Oricum, nu era ca şi cum ar fi putut să rămână victima infirmă pe viaţă. Încă o dată. Ciudat ar fi fost să fie vindecată şi să înceapă să meargă. Pe picioare, nu  pe la spital. Şi nici autorul nu a făcut alt miracol, gen, ca Isus Cristos, să fi pus mâna pe o piatră şi să o fi transformat în stâncă. Nici n-a transformat apa în vin, cel puţin aşa a arătat etilotestul. Asta e, câteodată miracol e să faci accident şi să nu omori pe nimeni.

 Pantofii fetei

An fost odată într-o delegaţie în Germania şi m-am nimerit la masă cu 3 inşi care negociau un contract. Doi români şi un neamţ. Românii mă duseseră acolo ca să scriu dup-aia ce succes au înregistrat ei. Ei, invitaţi la rândul lor de el. Băi, ce tip! Mie îmi plac fetele, dar cred că şi fetelor le place de el. La modul că dacă-l duci la gagici pe bani, ar plăti ele. Un tip grizonat, cu alură de general Wermacht şi cu o inteligenţă, o blândeţe, o modestie şi o onestitate care mie mi-au stârnit admiraţia, iar celorlalţi comeseni români nedumerirea. Ei nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Jobul lui se numea International Business to Business Sales Manager. Lucra pentru o firmă care produce soluţii de securitate IT. Ei erau nişte papleacă ce-şi doreau să  devină reprezentanţii lui în ţara noastră.

El a zis:

-OK, haideţi să discutăm şi să bem ceva.

-Cum, tu nu eşti cu maşina?

Ei ştiau că omul, de fiecare dată când Mercedes scotea o serie nouă C, lui i se schimba maşina de serviciu automat. Venind dintr-o ţară în care dacă ai ultimul tip de merţan este aproape obligatoriu să te urci în el şi ca să duci gunoiul, nu concepeau aşa ceva. Cum să nu vii cu maşina?

-Nu, stau la 8 staţii de tramvai de aici, nu este nevoie.

Priviri nedumerite. Şi ne apucăm şi bem şi ei parlamentează afaceri şi apare momentul magic, după câteva discuţii tehnice: vine vorba despre bani.  Primul subiect pe care l-au deschis românii mei a fost următorul:

-Uite, ca să facem nişte contracte mai mari, cu statul, gen, s-ar putea să fie nevoie să dăm mită. Cât la sută din marja de profit ne dai pentru asta?

În goana lor disperată şi inconştientă după bani şi dat tunuri, pur şi simplu au uitat că au adus din România şi au pus la masă cu ei un ziarist cu reportofon la el şi s-au apucat să negocieze  şpăgi în condiţiile astea. La rândul lui, interlocutorul, neştiind ce eram, le-a răspuns:

-Nicio problemă. Noi am mai făcut asta. În Grecia, de exemplu. Noi îi spunem Metoda Pantofii Fetei. Te duci la un demnitar, îi pui oferta pe masă şi el îţi spune ceva la modul "OK, facem afacerea, dar eu am o problemă. De fapt, nu eu, fata mea o are. I s-au stricat pantofii şi nu am bani să îi iau alţii. Cum procedăm?" "Păi, noi nu facem pantofi, dar bani avem. Vrei bani?" Da."Deci, semnăm?"Da." OK." Vă dau 20%.

Şi toată lumea a plecat mulţumită. Şi un pic uimită, mai ales partea română, că nu le venea să creadă ce pleaşcă le picase în cap. Doar că vedea lucrurile atât de greşit... Ei se gândeau mai mult la alea 20 procente decât la făcut afaceri, deja se credeau un fel de mafioţi din ăştia care fac ei combinaţii cu statul şi fură şi îşi împart între ei cât reuşesc să economisească din şpaga aia în loc să se concentreze să facă vânzări şi volum, ca să nu câştige 20 procente din nimic, ci 20 procente din mult.În loc să dea şpăgile alea, şi să facă contracte şi profit, ei au stat şi s-au gândit la ele. Drept urmare, n-a durat o veşnicie, ci foarte puţin şi contractul respectiv nu a mai rămas la ei, ci s-a dus la cineva mai serios. Nu ştiu dacă acel cineva a dat şpăgi, ce ştiu este că genul ăla de afacerist din vest te simte imediat dacă eşti un impostor nu stă foarte mult în baza ta.

Dacă ar fi să scriu o ştire acum, titlul ei ar fi aşa: RECORD! SUTE DE MII DE CAMERAMANI AU PARTICIPAT LA ÎNMORMĂNTAREA REGINEI!

Băi, aşa ceva... Nu ştiu dacă a mai observat cineva, dar pe parcursul cortegiului funerar cred că mai mult de jumătate din public filma. De ce să filmeze, mă? Cine i-a făcut cameramani? Ce televiziune, ce site i-a trimis acolo? Sau filmau ca să aibă dovezi pentru neveste că s-au dus la înmormântare şi nu la băut sau la curve? În plus, să ai un aparat foto nu te face fotograf, cum nici un aparat de filmat nu te face cameraman. Mai mult, oricum imaginile alea de la evenimentul ăsta se pot găsi unde vrei şi unde nu vrei, nu e nevoie să le înregistrezi tu. Mai vedeam şi alte dăţi poze de pe la înmormântări, ba chiar şi selfies cu defuncţii şi mă apuca râsul.

Exagerez eu sa asta nu e cumva lipsă de discernământ şi de decenţă? În loc să stai, dracului, drepţi când trece regina pe ultimul drum prin faţa ta, dacă tot ai iubit-o aşa de mult, pe tine te apucă tocmai atunci cariera de ştirist, de cineast? Şi vorba aia, nu că aş fi eu vreun fan al Angliei sau al monarhiei în general, dar măcar puţin respect, aşa. Eşti la o îngropăciune, nu pe un platou de filmare. 

 Hai, destul cu tragediile, uite una în care nu moare nimeni. Dar ia bătaie.Deci, tipul ăsta dintr-un oraş, nu spui care, oraş important, este bătut de golani în faţa liceului. Ce face el? Împreună cu un tovarăş, cum-necum face rost de un pistol şi se duce să se răzbune. Merge peste ăia cu pistolul în mână.

-Vă fac, vă dreg, vă nu ştiu ce...

Ăia nu s-au pierdut cu Firea.

-Băi băiatule, ia-o uşor, dar stai aşa, ce pistol frumos, ce e, 9 milimetri, ce scrie acolo, Beretta, ia dă-l un pic încoace să îl văd.

Şi ăla li l-a dat. În momentul respectiv, ei, cu pistolul în mână, sau uitat şi la el şi la pistol şi i-au zis:

-Tu ştii ce am putea să îţi facem noi acuma? Uite, nu îţi facem nimic, ia pistolul înapoi şi du-te unde vrei tu cu el, că oricum nu ai curaj să apeşi pe trăgaci.

Şi l-a luat şi s-a dus.Mă rog, umblă vorba că nu era pe vremea aia singurul pistol care circula aşa, aiurea, pe străzile din oraşul ăla, erau cel puţin 2 pe care, cel puţin pe 1, cică l-ar fi aruncat într-o apă o doamnă şi pe care s-ar putea să-l fi ţinut în mână şi altcineva şi nu văd de ce aş zice aici cine. Dar pistolul ăsta, nefolosit, trebuia făcut ceva şi cu el. Aşa că posesorii au încercat rapid să scape de el şi să îl vândă. Au găsit imediat nişte clienţi în persoana unor poliţişti sub acoperire care în mijlocul tranzacţiei i-au luat pe sus şi i-au dus la secţie şi i-au pus să dea explicaţii.

Ei, unul dintre ei a luat ulterior puşcărie cu suspendare, pentru că a ales să colaboreze cu anchetatorii, celălalt a luat cu executare, pentru că a ales să nu. Şi a luat nişte bătăi ca în filme pe acolo, prin penitenciar, chiar dacă se spune că primeşti un premiu că nu eşti turnător, pentru că el era un fraier, nu un şmecher. De unde rezultă următoarele: dacă răspunzi la violenţă cu violenţă şi nu poţi să o duci, atunci mai bine nu o face, las-o aşa, ia o palmă şi du-o acasă, nu escalada un conflict dacă nu îl poţi căra în spate.

Nu am terminat

 Nu mai ţin minte dacă am zis, dar am o statuie de-a lui vladimir putin acasă. Prima dată am găsit-o acum vreo 3 ani exact între medaliile mele, în bibliotecă. Mă rog, un bust mic, o statuetă de a lui. Acasă înseamnă Focşani, că deşi stau în Bucureştiul ăsta din 1998, tot Focşani scrie la mine în buletin. Şi acasă e impropriu spus, e casa mamei mele, una dintre ele, nu una dintre mame, una dintre case. Băi, între medaliile mele? Asta mi-e foarte greu să accept, că eu mi-am rupt mâini şi picioare pentru medaliile alea. Asta a fost înainte de nebunia de acum, dar nebunia de acum a început mult mai demult, aşa că:

-Ce caută ăsta aici?

-Păi, tu nu ştii cine e ăsta?

-Ba da, stiu cine este, tocmai de asta te întreb.

-Este Preşedintele lu' cutare şi a lu' cutare...

-Ştii că este un criminal?  Eu sunt un  luptător, dar ăsta este un criminal. Ce caută el lângă medaliile mele?

-Mie nu îmi place de el ca politician, mie îmi place de el ca bărbat.

Na, răspunde-i lu' mă-ta la una ca asta. Nu glumesc, asta mi s-a întâmplat mie. Ce puteam să îi spun? Nu e casa mea, să fac ce vreau eu în ea, e a ei. Nici nu o să mă apuc acuma să organizez un accident în care statueta aia cade de acolo şi calc eu pe ea din greşeală de vreo 10 ori, aşa cum mi-aş dori. Am început un joc de şah cu maică-mea: de fiecare dată când plecam din Focşani eu ascundeam statueta aia în spatele medaliilor, trofeelor şi plachetelor, să nu se vadă, de fiecare dată când mă întorceam o găseam în faţa lor . Cel puţin până acum.

Dar, la un moment dat s-a întâmplat ceva mult mai grav. a reizbucnit războiul ăsta nenorocit de lângă noi. El nu e nou, e de prin 2014, dar azi, în 2022 a luat-o nebuneste din cauza tipului cu statuie. Acum, ca să punem lucrurile în context, putem să spunem aşa: când s.a reîncălzit conflictul, eu m-am uitat în jur. În jur era bunică-mea, nu fix acolo, dar ea avusese ghinionul ca tocmai în 1944 să fie un copil orfan care când au venit peste noi în ţară ruşii să ajungă refugiată de război.

Aşa că bunică-mea a luat-o la vale complet, nimeni nu se mai înţelegea cu ea, probabil retrăia traumele copilăriei şi mi-am dat seama că eu nu pot să o mai salvez. Dar tot am încercat să fac ceva. Pentru că şi ea a făcut ceva pentru mine, mai mult decât pot să scriu acum, o chestie care ar merita o poveste ai ei în sine.Am contactat o organizaţie cu care lucrasem mai demult, am descoperit că dăduse drumul la un centru pentru refugiaţi. M-am prezentat instantaneu ca voluntar şi am fost acceptat cam la fel de repede, că mai colaborasem cu ei. Asta, pe lângă ce am făcut în rest, dar între timp ea, bunica mea. s-a prăpădit, săraca şi dacă vă zic ce mi-a spus pe patul de moarte nu o să mă credeţi şi dacă vă spun ce făceam eu în ziua îngropăciunii ei o să spuneţi că sunt nebun.

Şi dacă te-ai plictisit până aici, stai aşa să vezi ce-ţi spun. Am început să lucrez cu ei. Cu tipii ăştia de la asociaţie.  Adică, practic, înainte să fiu repartizat pe terenul de noapte, vreo 12 ore din 36 eram acolo, aveam grijă de ei, de refugiaţii de război, cu tot ce înseamnă asta. Eram mamă, tată, tot, îi duceam la doctor, îi aduceam înapoi, cu toate avantajele şi dezavantajele a ce presupune asta.O făceam pentru că aş fi făcut-o pentru bunica mea, nu pentru altceva, nu pentru carieră, nu pentru imagine şi cu siguranţă nu pentru bani. Doamne, şi încă nu am ajuns la ce voiam să spun. Dar hai că mai am nu chiar aşa de mult.

Refugiaţii de război sunt de mai multe feluri. La fel ca şi noi, altminteri. Unii au plecat de frică, alţii din comoditate, alţii pentru că pur şi simplu şi-au permis şi alţii au făcut un fel de turism gratis, fie geografic, fie medical, să se opereze pe aici pe CSR. Iar alţii, cum să o spun, m-am trezit că s-au strâns ceilalţi refugiaţi şi mi-au zis: Cristian, ăsta nu e ce crezi tu. Dar cei mai mulţi au plecat pentru că au pierdut tot. Da, Cristean, vor spune  unii, dar tu nu vezi ce maşini au? Da. Din februarie încoace au trecut 2,2 milioane de refugiaţi pe aici. A văzut, a numărat cineva 2,2 milioane de maşini cu număr de Ucraina? Eu pot să garantez şi faptul că majoritatea covârşitoare nu are nicio maşină şi că a fugit de acasă cu ce avea pe ea plus un ruccsac care nu era nici plin de bani, nici plin de maşini.

Acolo, în centrul respectiv, cât era tura ta, eventual, mai aveai şi nişte volutari, aveai şi bodyguarzi.La vârsta senectuţii. Nu prea aveai ce să faci cu ei. Adică da, puteai să bei cu ei, dar în rest... Când au ieşit scandaluri între refugiaţi a trebuit să mă mă bag eu să le aplanez, că bodyguarzii ăia de farmacie stăteau pe margine şi se uitau ca la televizor. Nu-i blamez, au nepoţi acasă, vor să facă şi ei un ban în plus pe lângă pensie, treaba lor, îi înţeleg, am rămas prieteni, totul e ok. Şi iarăşi, dincolo de maşini, am văzut oameni care urăsc alţi oameni care nu le-au făcut nimic şi care nu înţeleg, în ura şi prostia lor, pe ce planetă trăiesc şi care mă fac să îmi fie ruşine că sunt pământean.

Dar hai să trecem la chestii mai mişteaux. Am văzut lucruri nedestinate publicităţii, înregistrări private din misiuni de luptă cu ăia în patrulă când le treceau obuzele peste cap. Ştiţi cum se aude o bombă când cade? Nu se aude BUM, se aude PAC. Am văzut poze cu şcoli în care învăţaseră până cu o lună înainte copiii refugiaţilor mei nivelate, distruse complet de bombardamentele sălbatice ale ruşilor.

Stăteam la masă cu mai mulţi refugiaţi, vreo 10 şi undeva. în spatele meu, un copil a spart un balon, eu nici măcar nu m-am uitat la el, dar toţi adulţii din faţa mea deja căutau locuri unde să se ascundă. Erau şocaţi. Şi asta este o fază pe care, fără să fi fost eu însumi în război, am trăit-o pe viu. Am văzut ce poate face războiul din tine.Dar, să fii în stare să vorbeşti urât despre refugiaţi şi să vorbeşti urât despre ei, cum a văzut cazuri, sau chiar să furi de ei, că plm, sunt ajutoare, cum am auzit, dacă faci aşa ceva e ca şi cum ai jignit, blamat, judecat şi furat nişte oameni care nu ţi-au făcut nimic şi atunci să te ferească dumnezeu dacă te prind eu, că  pentru mine e ca şi cum ai judeca-o. ca şi cum ai blama-o şi ca şi cum ai fura de la bunica mea. E ruşinos pentru o lume care se pretinde civilizată. Părerea mea. Plus că, aşa cum ziceam mai devreme, s-ar putea să ai de-a face cu mine, care în situaţii din astea nu o să stau cu mâinile în sânul nimănui.

Acum, pe de altă parte, să ştiţi că noi, românii, ne-am autodepăşit de data asta. Felul cum ne-am mobilizat şi în care i-am ajutat pe vecinii noştri a fost mai mult decât exemplar. Am schimbat mentalităţi. Nu eu, dă-mă în plm pe mine. Nu. Noi şi când zic noi nu mă refer la ţară, la stat, nu, mă refer la poporul meu. Pentru prima dată în viaţa mea, poporul meu nu că nu m-a dezamăgit a nu ştiu câta oară, ci m-a făcut să fiu mândru de el. Oamenii care au venit din Ucraina refugiaţi la noi trăiau cu impresia că vin într-o ţară mai înapoiată, mai săracă şi mai depravată decât a lor şi s-au trezit în cu totul altceva. În biserici, pe străzi, în magazine, peste tot, toată lumea se oferea să îi ajute. Iar pentru asta vă mulţumesc.

A, da, să nu uit: ca să vedeţi absurdul şi nebunia războiului, vă mai dau un exemplu: o familie de ucraineni vine la noi. La centru, mă refer. Acuma, majoritatea dintre refugiaţii noştri, după o perioadă la noi, au ajuns în Canada. Canadienii au trimis frumos un reprezentant de la ambasadă care le-a explicat ce avantaje au dacă se duc acolo. Casă, masă, drum plătit, job, chiar dacă nu ştiau engleză sau franceză. De ce au ales să invite ucraineni şi nu, de exemplu, libieni sau sirieni, că şi acolo e război, vă rog să nu mă întrebaţi pe mine.

 Dar din familia de mai sus, care a plecat din ţară cu câteva zile înainte să facă băiatul lor 18 ani şi să fie luat în armată, numai copilul a luat viza de Canada. Părinţii nu.Pentru că ei sunt etnici ruşi, nu ucraineni, dar copilul are paşaport ucrainean, însă ei au paşaport rusesc. Ceea ce pe vremuri era cool. Acum nu mai este. Mai mult decât atât, ajunşi în România, ei nu prea mai au unde să se întoarcă. Înapoi în ţară, deşi s-au născut acolo, vor fi consideraţi trădători de toată lumea. De ruşi că nu au ţinut cu rusia, de ucraineni că nu au stat să lupte pentru ţara lor.

Am fost băiatul cu seringile

 Am fost băiatul cu seringile

Vedeţi, mie nu prea îmi place să vorbesc despre munca mea, pentru că nu întotdeauna faci la muncă ce îţi place sau chestii de care eşti mândru. Dar de data asta cred că merită să spun câteva lucruri. Pentru o perioadă am fost un înger al nopţii, cum spunea o clientă de-a mea, deşi aş fi preferat expresia copil al nopţii, că media de vârstă în echipa mea era de vreo 23 ani. Ce făceam: conduceam o dubă de 3,5 tone toată noaptea prin Bucureşti şi distribuiam ajutoare. Ajutoarele constau în medicamente, haine, apă, saci de dormit şi alte chestii pentru oamenii străzii, plus prezervative pentru lucrătorii secsuali şi seringi pentru dependenţii de heroină.

Că tot suntem aici: din partea mea, toată lumea să facă ce vrea ea, să încerce ce vrea ea, dar vă rog, vă rog, nu încercaţi niciodată heroină. Din restul substanţelor psihotrope mai ai nişte şanse să îţi revii, dar heroina e un drum fără întoarcere care te transformă într-o caricatură a ceea ce ai fost şi te îndreaptă spre o moarte prematură şi nedemnă mai ceva decât alcoolul, jocurile de noroc, alte droguri, dependenţa de secs sau altele, toate la un loc. Asta, dacă ai noroc. Că s-ar putea să supravieţuieşti ca o legumă tot restul vieţii tale. O zice unul care ştie ce vorbeşte, căruia i-a murit de supradoză un client cam acum o lună, timp suficient să ţină minte.

Şi care e sătul de pwli. Ştiţi unde se fac cel mai des injecţiile cu heroină? În gât, că se duce treaba direct în cap, şi în zona enghinală, ca să nu se vadă semnele, că nu vrea nimeni un heroinoman în organizaţia lui. Noi, ca să dăm seringi, trebuia să vedem semne de înţepături, aşa că scoteam lanterna, respectivii îşi dădeau pantalonii jos şi eu mă uitam şi spuneam da sau nu. De fiecare dată, chiar dacă îi ştiam cu nume şi prenume şi data naşterii, trebuia să verific. În afară de asta, pot să spun că e o muncă din aia care te zguduie oricum, indiferent căt de puternic eşti tu. Întâlnirea cu aşa-zisa drojdie a societăţii, dacă eşti un om şi nu un robot nu prea te lasă să te culci liniştit dimineaţa, când te întorci acasă.

Am văzut la doi paşi de mine oameni în sevraj cu orice în mână, de la cutter sau briceag la topor, urlând la duşmani imaginari, am văzut oameni disperaţi, am văzut multe pe care credeam că le ştiu, că le mai văzusem la viaţa mea, dar nimic nu te pregăteşte să le vezi pe toate odată. În ciuda presiunilor, că nu era vorba de teamă, cel puţin nu a mea, alţii se temeau pentru tine, am continuat în acest mediu până când au apărut alte priorităţi. Nu regret nicio secundă că am continuat. Am văzut, pe lângă acei nefericiţi pe care am avut onoarea şi plăcerea să-i cunosc şi să-i servesc şi pe care sper că nu i-am dezamăgit, am văzut o faţă urâtă a societăţii vezi-doamne normale.

Oameni care, nechemaţi de nimeni, cheltuiau timp, energie şi alte resurse ca să ne reproşeze că de ce îi ajutăm pe amărâţi. De ce dăm mâncare la beţivi, seringi la drogaţi, că dacă e legal ce facem noi, că de ce nu dăm ceva la copiii superdotaţi, că de ce dăm ajutoare acolo şi nu altundeva, că vin boschetarii de acolo şi se pishă la ei în scară, ei locuind la un kilometru depărtare, că ne fac plângere la primărie, de parcă lucram la primărie, tot felul de specialişti din ăştia în ce ar trebui să facă altcineva. Am rămas atât de dezamăgit de ei! Cum să vii tu la mine să-mi reproşez că ajut oamenii săraci? Dacă există viaţă de apoi şi dreptate în ea şi iad, atunci în iad ar trebui să fie locul unor indivizi ca ăştia, să nu le fie frig cât discută între ei ce e bine şi ce e rău.

Lucrul pe care l-am învăţat cu adevărat şi o să-l iau cu mine oriunde este că oamenii străzii, drogaţii, prostituaţii, cum să zic, noi nu suntem cu absolut nimic mai bun decât ei. Faptul că cineva trece printr-o situaţie nefericită, ghinionistă, nu ne face pe noi, ceilalţi, norocoşii, sanchi, cei muncitori şi serioşi, care ne plângem că ne-a crescut rata la vilă, sub nicio formă, mai buni decât ei. Aşa că ar fi frumos ca atunci când treci pe lângă un cerşetor, să nu-i urezi tradiţionalul LA MUNCĂ, BĂ! în primul rând că nu orice muncă este remunerată, în al doilea rând pentru că până la urmă cine suntem noi ca să-i judecăm pe alţii şi în al treilea pentru că nu se ştie niciodată când ajungem la fel ca el. 

PS (sau bonus pentru cei care au avut răbdare cu textul până aici): am o veste proastă şi un sfat. Veşti proaste am mai dat, deh, natura meseriei, dar de dat sfaturi am încercat mereu să mă feresc: vestea proastă este că în viitorul nu foarte îndepărtat din ce în ce mai multe case vor deveni goale şi din ce în ce mai multe drumuri vor deveni pline de oameni ai străzi. Deci, vă sfătuiesc să nu vă purtaţi urât cu oamenii străzii, pentru că o parte dintre ei vor fi o parte dintre voi, aşa că ar fi bine să nu vă puneţi rău cu viitorii voştri vecini.