Pantofii fetei

An fost odată într-o delegaţie în Germania şi m-am nimerit la masă cu 3 inşi care negociau un contract. Doi români şi un neamţ. Românii mă duseseră acolo ca să scriu dup-aia ce succes au înregistrat ei. Ei, invitaţi la rândul lor de el. Băi, ce tip! Mie îmi plac fetele, dar cred că şi fetelor le place de el. La modul că dacă-l duci la gagici pe bani, ar plăti ele. Un tip grizonat, cu alură de general Wermacht şi cu o inteligenţă, o blândeţe, o modestie şi o onestitate care mie mi-au stârnit admiraţia, iar celorlalţi comeseni români nedumerirea. Ei nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Jobul lui se numea International Business to Business Sales Manager. Lucra pentru o firmă care produce soluţii de securitate IT. Ei erau nişte papleacă ce-şi doreau să  devină reprezentanţii lui în ţara noastră.

El a zis:

-OK, haideţi să discutăm şi să bem ceva.

-Cum, tu nu eşti cu maşina?

Ei ştiau că omul, de fiecare dată când Mercedes scotea o serie nouă C, lui i se schimba maşina de serviciu automat. Venind dintr-o ţară în care dacă ai ultimul tip de merţan este aproape obligatoriu să te urci în el şi ca să duci gunoiul, nu concepeau aşa ceva. Cum să nu vii cu maşina?

-Nu, stau la 8 staţii de tramvai de aici, nu este nevoie.

Priviri nedumerite. Şi ne apucăm şi bem şi ei parlamentează afaceri şi apare momentul magic, după câteva discuţii tehnice: vine vorba despre bani.  Primul subiect pe care l-au deschis românii mei a fost următorul:

-Uite, ca să facem nişte contracte mai mari, cu statul, gen, s-ar putea să fie nevoie să dăm mită. Cât la sută din marja de profit ne dai pentru asta?

În goana lor disperată şi inconştientă după bani şi dat tunuri, pur şi simplu au uitat că au adus din România şi au pus la masă cu ei un ziarist cu reportofon la el şi s-au apucat să negocieze  şpăgi în condiţiile astea. La rândul lui, interlocutorul, neştiind ce eram, le-a răspuns:

-Nicio problemă. Noi am mai făcut asta. În Grecia, de exemplu. Noi îi spunem Metoda Pantofii Fetei. Te duci la un demnitar, îi pui oferta pe masă şi el îţi spune ceva la modul "OK, facem afacerea, dar eu am o problemă. De fapt, nu eu, fata mea o are. I s-au stricat pantofii şi nu am bani să îi iau alţii. Cum procedăm?" "Păi, noi nu facem pantofi, dar bani avem. Vrei bani?" Da."Deci, semnăm?"Da." OK." Vă dau 20%.

Şi toată lumea a plecat mulţumită. Şi un pic uimită, mai ales partea română, că nu le venea să creadă ce pleaşcă le picase în cap. Doar că vedea lucrurile atât de greşit... Ei se gândeau mai mult la alea 20 procente decât la făcut afaceri, deja se credeau un fel de mafioţi din ăştia care fac ei combinaţii cu statul şi fură şi îşi împart între ei cât reuşesc să economisească din şpaga aia în loc să se concentreze să facă vânzări şi volum, ca să nu câştige 20 procente din nimic, ci 20 procente din mult.În loc să dea şpăgile alea, şi să facă contracte şi profit, ei au stat şi s-au gândit la ele. Drept urmare, n-a durat o veşnicie, ci foarte puţin şi contractul respectiv nu a mai rămas la ei, ci s-a dus la cineva mai serios. Nu ştiu dacă acel cineva a dat şpăgi, ce ştiu este că genul ăla de afacerist din vest te simte imediat dacă eşti un impostor nu stă foarte mult în baza ta.