Ficțiune, cică

Ficțiune, cică 

Deci, 6 dimineața, frumos, mă. Deșteaptă-te, române, pe tevereu. Că muncit toată noaptea ca un MIG, adică mult și probabil degeaba, că cică trăiești din scris, dacă ăsta s-o chema scris șiii... mai mișteaux -  că dacă ăsta s-o fi chemând trăit. Că nu mai știi ce-i aia dimineață, ce-i aia seară, că ce-i ăla uichend, că ce-s alea sărbători, că ce-i aia relație, că la un moment dat chiar te întreabă relația ce s-a întâmplat cu relația voastră și unde ești tu, deși tu ești acolo... Mă rog, fizic. Și atât. Ai zice că măcar ai un scop, că o faci pentru ceva, că o faci pentru bani. Doar că. Doar că banii au o viață a lor și mai ales o voință a lor, care s-ar putea să nu coincidă mereu cu voința ta. Sau, mă rog, a noastră. Care noastră? Care noi?

-Eu vreau să mă mut într-un oraș mai mic.

-Ă...Nu cumva ai vrut să spui "să ne mutăm într-un oraș mai mic"? 

-Mda, să ne mutăm. Tu nu mă iubești, Cristean!

-Ă... Eu te respect!

-Păi, asta este! Tu mă respecți prea mult și mă iubești prea puțin! 

Tot 6 este. Nu 18. 6. Ai terminat de corectat textul, dar numai pentru că-i 6 și ai dedlain, că dacă ar fi după tine, n-ai termina niciodată să-l corectezi. Sau să-l scrii. Și ce primești pentru asta? Bani? Dragoste? Respect? Nu știi niciodată. Pe tevereu cântă copiii ăia Deșteaptă-te, române. Pe silențios. În boxele tale sună Aretha Franklin - Respect. Ciudat sincron. Ea sună ca o privighetoare dintr-un cor din ăla gospel, ei sunt îmbrăcați ca într-un cor din ăla gospel. Doar că nu se mișcă. Și ăia de la gospel se știe, se mișcă. Ei, copiii nu se mișcă, de data asta, nu ea. Ea n-avem de un' să știm, ea e doar audio, nu se vede, dar ceva spune că eppur si muove. Cum ar veni, ei cântă prea mult, dar se aud prea puțin. Sau respectă prea mult și-și iubesc țara prea puțin. Și uite așa se combină Aretha cu România și-n loc de respect sau iubire iese un fel de Respect, române. 

Cum se uita

Cum se uita ea ea, așa, galeș la mine! Eu săream ca un fluturaș în lumina amiezii, hopăind sprinten din baltă în nămete, orbit de soarele ăsta frumos, ea era cu batic din ăla gangsta, îmbracată toată în verde, era cu brigada de la primărie, se făceau că dau zăpada (că tot la zăpadă am rămas de ieri - da, mai avem, dar azi avem și bălți, suntem jmekeri). Mi-a făcut loc și a zis, așa, în aer, dar s-o audă toată lumea, zâmbindu-mi știrb și fugar:

- Eh, uite-așa, p-aicea, poate găsesc și eu bărbat... 

Flatat, i-am zâmbit, ce să fac, și eu. Poate m-oi fi și înroșit un pic, că e greu cu treburi din astea dă inimă în ziua de azi. Și-n față era matriarha trupei. Cum se uita la ea! Cu o țigare-n colțul gurii, sprijinită în lopată ca ciobanu-n bâtă, o privea sceptic și cugeta cu voce tare:

-Un român? 

Dragă jurnalule,

 m-a luat ca din oală, ca să zic așa, vecină-mea cu bătăile ei viguroase în ușă pe la 12.

-Nu dai și tu zăpada? Uite, lopata-i colo.

Ce frumos din partea ei! S-a gândit la sănătatea mea sau ceva. Acuma, serios, bloc de pensionari, io mai tânăr, în fine. 

-Mmm... da, un pic mai târziu, zic eu, buimac și abia trezit din somn (de dumneaei).

Abia dup-aia s-a și uitat în ochii mei. 

-Bine, mai târziu. Scuză-mă. Dormeai, ce făceai?

-Ăăă... fu... găteam.

Am mințit-o de două ori, știm amândoi asta. De fapt, de trei ori. O dată că, de fapt, dormeam, a doua prin omisiune, că în continuare la "fu" nu era "team", ci "tu-ți morții mă-tii, că rupi ușa la oameni, să facem infarc aicea!". A treia oară o mințisem tot prin omisiune, că în continuare la "un pic mai târziu" era " după ce se oprește din nins". Apucasem să arunc un ochi chior pe geam și afară era viscol. Ce zăpadă vroia ea să dau eu nu știu. Cert este că afară, în fața stabilimentului, era deja un maniac care-și toaleta mașina, dădea zăpada de pe ea și de pe lângă și atât, deci nu de pe alee sau ceva. Zic maniac că e din ăla care-și iubește mai mult mașina decât nevasta, că n-a plecat cu ea după ce-a terminat nicăieri, l-am mai văzut făcând asta. Dar nici de intrat înapoi în bloc n-a apucat dup-aia, din cauza duamnei, care l-a pus la muncă, dacă tot l-a văzut pornit. Cred că nu vroia să intre înapoi în casă, pentru că a dat zăpada îndelung. Asta era la prânz. Acum, după 3 ore, am fost și eu jos să duc gunoiul. Fu nu mai știu sigur cum e, dar ce bună-i mâncarea!

P.S: A, da, am mințit-o de 4 ori. Că știm că eu nu gătesc, eu fac mâncare. 

 Eu la liceu:

Profa de română din liceu - acel liceu inaugurat în 1866 și nu e meritul meu că l-au făcut atunci și că l-au botezat cu un nume de domnitor pe care l-au dat jos a doua zi și a fost nevoie să-l boteze din nou. Ea: "hai, cine a copiat cel mai frumos ce au scris alții despre Eminescu?" Să nu ne mințim - că bine, nici ea nu a zis așa vreodată. Se numea comentariu. "Cine vrea să prezinte comentariul?".  Doar că nu comentai nimic. Era ceva gen  hai să copiem unii de la alții și să învățăm p.d.r. și să recităm aceleași dume. Nici măcar nu citeai opera, citeai doar comentariile. Alea offline, pentru ăștia mai tineri. Și toată lumea era mulțumită. Ce a vrut să spună autorul prin ce scria în manualul ăla prin ce țineai minte tu. Și de acolo, dacă înțelegeai tu ceva, d-zeu cu mila.

Mai dement, cum sunt, am ridicat mâna și am zis cât de rasist și de dement era Eminescu ăsta, cu tot talentul lui, cât de bagabont, cât de protolegionar era, câtă boală avea (înainte de aia oficială) pe toți care nu erau "români", în condițiile în care pe el în chema Eminovici. Băusem ceva, că nu aveam curaj să fac chestii din astea, la etatea de 15 ani, dar tocmai descoperisem avantajele diferenței dintre a bea o gură de vișinată și a bea o cană de vișinată. Profa mi-a dat 10 pe loc. Așa, fără să mă întrebe ea nimic. Ei, trece timp, vine bacul la română la oral și iau 5,50 la română, că n-am făcut suficiente paralele la Eminescu la Moara cu Noroc, la un profesor fan mare Eminescu. Frizură & all. 9,65 la scris am luat, deși am o caligrafie oribilă. Azi pot să mulțumesc sorții că există tastaturi, că altfel, cine știe, și acum povesteam cuiva treaba asta pe motostivuitor.

O stropel

 Am făcut un ostropel de rață. Nu pun poze acum. Va trebui să mă credeți pe cuvânt. Am fost la magazin și aveau ciocănele de rață. De când căutam, mvai. Am zis:

-Voi veniți cu mine.

Băi, și cum terminam eu să le rumenesc acolo, când le scoteam să bag ceapa, îmi scapă una din paleta aia și ajunge undeva între aragaz și dulapul ăla, n-o mai găsesc.

Lepră

 Clujul, tot Cluj, domne. Și viitor, și trecut. Ați auzit de cazul ăla de lepră de la Cluj? Primul din țară după 40 ani. Se duce acum ministrul sănătății să-l vadă și el. Nu cred că la modul "vreau sî te pipăi și să urlu <<ESTE!>>". Da, deci, o maseuză indoneziană a fost depistată cu boala asta din bătrâni. Să sperăm, de dragul clienților, că făcea doar masaj, deși chiar și dacă e așa, n-am auzit de vreun masaj care să dureze cât o strângere de mână. Ce să zic, sănătate doamnei, clienților și ministrului. Bine că nu-i Bănicioiu, că ne spunea că avem noi lepră de-a noastră, nu ne trebuie din străinătate. Sau că nu-i în continuare Elena Ceaușescu prima oamă de știință din țară, că ne explica "aveți grijă, nu luați lepră, că deveniți asiatici!".