Câteodată, viaţa îţi mai dă o şansă. Ori moartea îţi mai dă o şansă. Vedem. Conştiinţă încărcată de la pescăruşii ăia, cutare-cutare, Hei, azi am avut ocazia să salvez o viaţă de om. M-am dus pe la magazin şi se auzea ceva aşa, ciudat pe scară, ca răsuflaţia lui Darth Vader. Zic hm şi-i dau înainte. Când mă întorc, se auzea şi mai tare. Ffff-ffff. Băi, am scafandri pe scară, ce se întâmplă? Şi, contrar obiciurilor mele, urc mai departe decât etajul 1, unde stau eu. Cred că e prima dată de când stau aici când o fac. Între etajele 2 şi 3 descopăr o imagine cel puţin ciudată - un domn mai în vârstă, care semăna izbitor cu un vecin de-al meu, Leşinat pe scări şi cu probleme serioase de respiraţie. Am încercat să vorbesc cu el.  Nimic.

Zic asta este, 112 scrie pe el. Măcar tura asra să fac ce poate că ar fi trebuit să fac şi altădată.

Sun şi oamenii se mişcă foarte rapid, deşi era clar că resursele lor erau întinse la maxim. Dar până atunci, opreşte şi parchează un cuplu, tineri, altminteri, cărora le zic:

-La ce o să vedeţi pe la etajul 2 nu vă mai obosiţi să sunaţi la salvare, că am vorbit eu.

S-au uitat la mine ca la un nebun. Adevăru-i că asta nu-i cea mai bună formă de salut, să îi spui cuiva să nu sune la salvare din prima, aşa. Eram tot timpul în contact cu 112, mă întrebau, îmi explicau, oamenii, profesionişti, ce pot să zic. Cum coboram eu, apare alt vecin, îi spun acelaşi lucru, n-a zis nimic, dar i-am simţit privirea în spate. Se gândise că probabil mi-a luat căldura minţile. Şi apare aşa, în fugă, o domniţă de la ceea ce am calculat eu că era unitatea de pompieri de la vreo 300 metri de mine, în civil, vorbind cu mine la telefon când deja ne vedeam unul pe altul.

-Deci, dumneavoastră sunteţi.

-Eu am sunat, dumnealui e prăvălit pe scări.

-Haideţi să vedem.

Foarte sprintenă. Dar până să ajungă ea, eu tot pe telefon eram cu tot felul de dispecerate şi de echipaje care se auzeau între ele, ceea ce mi s-a părut super cool şi nu sunt ironic, de la 112 m-au transferat la SMURD, am discutat, mi-au zis staţi, că nu avem maşini, vă transfer la salvare, la salvare doamna de acolo mi-a zis nu mai e nevoie să discutăm din nou, că am auzit conversaţia dintre dumneavoastră şi colegi, e ok, confirmaţi nu-mai-ştiu-ce şi aia e.

Nici măcar nu m-au întrebat cum mă cheamă. Au venit vreo 6 inşi cu 2 maşini. De la geamul holului blocului, tipa de la pompieri le-a strigat:

-Nu vă grăbiţi!

-Ei, ce v-am zis eu să cercetaţi halena alcoolică?

Asta mi-a zis mie duamna de pe salvare, că şi cu ea ţinusem legătura cât era pe drum spre mine. Acuma, sincer, nici nu aveam cum să-mi dau seama, că ea m-a întrebat chestia asta prea târziu, eu deja băusem prima cană de bere pe ziua în curs. Pe de altă parte, tot ea mă luase cu:

-Dă semne?

-Respiră. Greu.

-Puls are?

-Nu ştiu.

-Găsiţi-i un vas de sânge, preferabil carotida şi vedeţi.

-Ăăăă, gâtul dumnealui prezintă un strat de ţesut adipos care nu îmi permite să dau de vreu vas de sânge. Dar respiră. 

După care cică hai, Să îl apuc de sfârcuri. Nu glumesc. Aşa mi-a zis. Dar nu aveam cum. Domnul, corpolent, era întins cu faţa în jos. Apoi, cică să îl pişc. Să văd dacă reacţionează. Şi din nou, să îi verific halena. Adică, să îl trag de ţâţe, să îl pişc, aproape să îl sărut, ce mai urma? Între timp, vecinul care venise ultimul şi lângă a cărui apartament se petrecea faza rămăsese stâlp, acolo, lângă uşă. Nici măcar nu intrase în casă. Am mai văzut eu oameni paralizaţi de frică la viaţa mea, dar.... Deşi, într-un fel, e cumva de înţeles. Nu se întâmplă în fiecare zi aşa ceva la tine la uşă. Tot ce a putut să facă a fost să spună, după ce mi-a zis tipa de la pompieri să cobor să dau drumul în bloc echipajului de la ambulanţă a fost:

-Ă, deci, aţi vorbit dumneavoastră la salvare?

-Da, da.

Vreo oră nu au reuşit să îl trezească pe cel căzut dintre noi. Îi spuneau Johnny, de la John Doe. Într-un final, se hotărăsc pe diagnostic; comă alcoolică. Îi auzeam prin uşă, de-asta zic, că nu eram de faţă, acolo. Şi încep prin staţii, unde îl ducem, ce facem, nu ştiu ce.... În acelaşi timp. intră în reţeaaua lor şi nu şriu cum au făcut că i-au găsit familia:

-De ka salvare suntem, soţul dumeavoastră e în comă alcoolică, avem nevoie de numele lui complet, CNP şi nu ştiu ce.

După care îl iau pe o targă, îl bagă în ambulanţă şi brusc apare o maşină care blochează toată aleea, se dă jos din ea un flăcău care vine în fugă şi se bagă direct în ambulanţă, peste ăia de acolo etc. Iese cu telefonul la ureche urlând:

-ÎL DUC LA UNIVERSITAR; DAR NU AU BULETINUL; UNDE AI CHEILE??? SPARG UŞA; FAC DREG...

Nu are rost să completez cu ce s-a mai zis. Era prima dată când îl vedeam. Dar părea suficient de disperat încât să îmi pară pe bune având-parte într-o cauză din asta. Şi cobor şi strig la el şi îl fac semn:

-Hai un pic înapoi. Eu am chemat salvarea şi am auzit ce vorbeai acum şi mi-am amintit că atunci când l-am găsit avea o legătură de chei lângă el. Deci, probabil, sunt în ambulanţă, cu el.  Şi pleacî, şi se întoarce, iar izbucneşte o serie de urlete că poate na, nu se potrivea prima cheie şi omul se grăbea.

Iar bărfesc subiectul ăsta cu amicul ăsta al meu, când mă sună un număr necunoscut:

-Cine eşti?

-Eu ştiu cine sunt şi ştiu şi cine eşti tu, că am vorbit ceva mai devreme faţă în faţă.

-Bă, tu ai vrut să îl omori pe tata??? Mi-au zis alea de la salvare cum a putut să îl lase aşa, cu capul în jos, nu ştiu cum??? Tu îţi dai seama ce ai făcut???

-Băi, nebunule....

-NU MĂ LUA CU DIN ASTEA CĂ SCHIMBĂM FOAIA IMEDIAT!!! DACĂ PĂŢEŞTE TATA CEVA...

-Ce foaie să schimbi, tu, mă? Io am sunat la salvare, băi, disperatule, du-te, linişteşte-te, ia-o uşor....

Sanchi. Iştimul lucru pe care l-am auzit a fost:

-Mă piş pe tine şi pe tot blocul ăla al vostru!!! 

 Au erupt vulcanii ăia prin Sicilia, locul, în care m-aş întoarce oricând pentru o vacamţă. S-au închis şi aeroporturile. Sincer, nu m-ar deranja niciodată să petrec încă vreo două săptămâni în plus pe acolo.

Puii

 Nişte binevoitori s-au hotărât să mă raporteze, aşa că că dacă mă căutaţi pe goagăl n-o să mă găsiţiţi. Deh, soarta. Deci. Mă întorc acasă de la nu mai ştiu ce concurs. Hai să bag la spălat, că după nişte arbitraj te faci praf, Hai-hai. Prima dată albele. În afară de alea cu care ai venit mai ai vreo două prin coşul ăla de rufe.  Şi dă-i şi sapă. Bun. Asta dăm de pomană, că aşa a zis mama, asta aruncăm, că nu aşa a zis mama, dar aşa vreau eu, că nu mai încape nicăieri nimic.

Pe la jumătaea coşului de rufe - din ăla pliant, nu din ăla cu capac, dau peste un tricou alb cu negru şi zic dacă îl bag pe ăsta nu cumva fvt toate alea 5 cămăşi albe pe care le bag acum? Întrebarea mi-a fost întreruptă de faptul că tricoul meu sau ce era el, aşa, alb cu albastru-negru începuse să se mişte. Băi, eşti nebun, haina mea se mişca. Mă uit şi era un pui de pasăre. Viu. Un pui de pasăre mare. Era cât o găină, dar nu avea aripile dezvoltate şi nici nu cred că le va dezvolta vreodată, dar el încerca. Doar că nu îşi putea ridica cum trebuie capul de pe perna aia pe care o băgam eu la spălat.

Pentru că sunt un nesimţit, aştept să se umple coşul ăla de fiecare dată înainte să îl bag. Şi fiindcă am făcut asta din nou, nu am apucat să observ că treaba aia de lângă geamul de la baie care e imens, la fel ca toate geamurile din casa asta, inclusiv ăla de la veceu, nişte păsări au găsit de cuviinţă şă îşi facă cuib acolo. Eu încă nu ştiam faza asta. Deşi, acum, când mă gândesc, pare logic. Ce cuib să mai faci când un dement deja ţi-a făcut deja aşternutul? Ei, şi ajung eu şi văd treaba asta şi o iau razna,  Adică, eu am mai văzut treburi la viaţa mea, nu vreau să dau exemple gen pisici spânzuraţi de bara de bătut covoare, zic doar aşa. Nu îmi doream să văd chestii din astea,

Deci, mă întorc acasă, le iau pe alea albe la mână şi ele încep să se mişte. Pfouou, Ce-i acolo? Un pui de animal, nimic nou până acolo. De atunci, tot ce s-ar fi putut numi discernămâmt m-a părăsit, Ştiţi, eu am văzut multe chestii la viaţa mea, dar nimic nu mă zăpăceşte mai tare decât să văd copii murind şi aia era ce vedeam acolo. Nişte pui de pasăre în agonie. Am luat rapid coşul de rufe şi l-am scos afară, zic, hai să-i scot la aer, i-am pus lângă tomberon, m-am gândit n-o să-i ia nimeni, cine ia un coş de rufe roz de lângă un tomberon, cu nişte pui în el? Dar ei se mişcau.

Am alergat într-un suflet până sus şi m-am întors cu o sticlă de apă şi am început să torn pe ei. Şi s-au revigorat, cumva. Unul dintre ei. cu un cioc din ăla absolut ciudat, s-a întors spre mine şi l-a deschis într-un fel de ziceai că e Alien sau Predator. Îmi cerea de mâncare. Credea că sunt mama lui. Nu văzuse niciodată altceva decât un veceu şi pe mine. Mă uitam la el ca un idiot, uitând câ eu aveam anşoa acasă şi că puteam să îi dau. Nu mai zic ce fel arătam eu oricum, cu lanterna de la telefon uitându-mă la un coş de rufe roz seara, când îşi plimba lumea copiii şi câinii, lângă gunoi.

Nu ştiam ce să fac, chiar nu ştiam şi nu mai judecam. Am sunat-o pe amica asta  a mea, veterinar, nu a răspuns.  Nu am dormit toată noaptea. Din oră în oră mergeam şi mai turnam apă pe ei. Pe la 5 dimineaţa am aţipit şi m-a trezit zgomotul maşinii gunoierilor. Până m-am pus eu pe picioare, până nu ştiu ce, până am coborât, ei luaseră deja tot, inclusiv coşul de rufe cu tot cu puii, am alergat după ei, dar deja erau departe. 

Acuma, n-oi fi eu cel mai mare ecologist sau ceva, Când aveam vreo şase ani, bunică-mea mi-a zis vezi că a fătat pisica, du şi tu puii la pârâu. Eu i-am dus, numai că în loc să îi las acolo pentru cine mai avea şoareci să adopte unul, am legat punga şi i-am aruncat direct în apă şi i-am văzut murind. Nu o să-mi iert toată viaţa ce am făcut atunci. Sunt prietenul tuturor animalelor pe care le văd. Singura mea scuză este vârsta. Pe vremea aia nu îmi dădeam seama că şi alţii suferă, 

Totuşi, rămânea o întrebare: ce dracu erau ăia? Porumbei nu erau, că erau cât o găină. Aripi nu prea aveau, că nu zburaseră în viaţa lor. Aveau nişte culori ciudate pe ei. Ce să fie? Şi mai erau şi bucuroşi când vedeau apă. nu toate păsările se simt bine în aşa ceva. Am stat, am căutat şi am aflat. Erau pescăruşi.

 Eram într-o maşină de poliţie, mă duceam nici eu nu ştiam unde, că eram un fel de suspect. În faţă erau doi gabori, în spate eram eu cu un copchil pe care îl văzusem în secţie recunoscând cu seninătae orice. Unul dintre poliţişti îmi spune:

-Păi, salută-l pe prietenul tăo!

-Pe cine? Ei am 19 ani, el are vreo 7, De unde să-l cunosc?

-Hai, lasă, că ştim noi...

Şi opresc la o vulcanizare, îşi fac roţile şi la urmă nu plătesc. Zic doar atât:

- Colonelul cutare vă mulţumeşte.

Dacă nici ei nu erau corupţi, atunci nu ştiu eu ce e corupţia. Dar hei, tot eu eram suspect. Plecăm de acolo şi pe drum spre şcoala de corecţie, că acolo, aparent, aveam drum, după cum am mai zis, unul dintre gabori îk abordează pe ăsta:

-Ce mai face X? Tot la şcoala de corecţie?

-Da.

-Auzi? De ce nu pui tu mâna într-o zi pe un cuţit să i-l bagi în gât şi să-l omori? Ca să scăpăm de el. Că dup-aia găsm unu să îţi bage ţie un cuţit în gât şi scăpăm de amândoi. Jă, hă, hă!

Deci, nu am terminat cu Oslo

 Mă duc, cred că era 2012, la o demonstraţie în Norvegia. La spitalul universitar din capitala ţării. Nu are rost să vorbesc despre cât a costat o bere în aeroport sau drumul cu taxiul până la hotel, că nu vreau să sperii pe nimeni. A doua zi, când a început evenimentul, ne-au adunat să vedem ce făcuse HP în spitalul respectiv. Proiect-pilot. Nu se folosea nicio foaie de hârtie în spitalul ăla. Totul era în format electronic. Pacienţii aveau la fiecare pat un display din ăla mare, touchscreen, unde doctorii, asistenţii, vedeau diagnostic, tratament, tot. Mai mult decât atât, ecranele puteau fi folosite dee pacienţi să se uite la canale tv, să stea pe net etc.

Vă zic, din punctul ăsta de vedere sunt cu generaţii în faţa noastră. Aveau roboţi. Dar nu aşa, cum ne-am închipui. Erau ca nişte lăzi mai mari, cu roţi, care te anunţau în norvegiană ceva gen dă-te la o parte, tu nu ştiai norvegiană, dar înţelegeai mesajul. Şi ştiau să ia şi să comande liftul. Nu făceau operaţii pe creier, duceau medicamente şi chestii din astea. Dar erau acolo şi făceau treburile astea. Dar cea mai tare chestie a fost, dincolo de senzaţia că trăieşti în viitor, a fost alta. După ce am vizitat saloanele urma conferinţa de presă, care era la ultimul etaj. Şi m-am nimerit într-un lift cu un robot şi o asistentă.

Pfuai, dacă îmi place ceva, îmi plac femeile nordice. Dacă poţi să faci ochii ăia reci să te iubească, poţi să faci orice. Şi în scurta aia călătorie a noastră ea vede că am un badge şi mă întreabă:

-De unde eşti?

O întrebare foarte grea, am un complex, deşi nu ar trebui, dar am auzit prea des "Vai, România???" Dar i-am zis:

;Din România.

Şi ea spune:

-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să te duci în fiorduri. Peisajele sunt superbe.

S-au răsculat admiratoarele iei că ar fi lansat Louis Vuitton ceva asemănător pe care l-a botezat cămaşă balon şi îl vinde cu 5000 euro bucata. Că dom'le, trebuia să ceară voie, trebuia să îi spună cămaşă românească, treburi din astea. Eu, în locul lor, m-aş fi bucurat. Când or să mai vină pe la noi străinii să facă agroturism şi nimeresc în zi de sărbătoare, vor spune "ia uite. bă, toate ţărăncile de prin România se îmbracă de la Louis Vuitton!".