M-a făcut cu ou și cu oțet într-un comentariu o fostă colegă, ajunsă învățătoare, că de ce îmi trag eu cu părerea despre protestele lor și-mi explica, dom'le, cât de grea e munca de intelectual în Educație la stat. Îmi venea să-i răspund pe loc. Și m-am stăpânit, n-am vrut s-o fac atunci, la nervi, dar am s-o fac aici: păi, dacă-i așa de grea și de injust tratată munca acolo, să vină cu mine intelectuală la privat, să se facă și ea redactor șef pe la niște reviste, să plece acasă numai pe la 3 noaptea fără bani în plus, fără sporuri, să stea cu sabia lui Damocles deasupra capului, că pentru un cuvânt înțeles greșit poate fi dată în judecată, poate să-și piardă pe loc jobul și-i pot fi cerute milioane de euro, să uite ce-s alea sâmbete sau duminici, să-i moară colegii de infarct la 40 ani, să fie plătită cu te miri ce și mai nimic - asta, dacă își amintesc patronii s-o plătească și dup-aia să-mi mai explice o dată cât e de grea munca de intelectual la stat.

 Pentru nostalgicii unor vremuri de tristă amintire: eu am fost un șoim al patriei din ăla hardcore. Membru într-un cenaclu literar comunist la Cercul Pionierilor sau cum se chema. Eram ăla pe care îl auzeați în ciocofoane la festivități publice din alea la care poate nu aveați chef să participați, că poate vroiați să vă bucurați și voi de weekend. Nu pentru că vroiam eu. Mie îmi plăcea să scriu despre natură, aventuri, chestii din astea. Dar s-au gândit ei că am dicție și m-am trezit prima dată într-un studio recitând chestii în care nu credeam, gen "tovarășei Elena Ceaușescu/ Din inimă îi mulțumim/ Nu știu ce, nu știu cum". M-au pus să repet înregistrarea aia de vreo zece ori. Nu păream convingător sau suficient de recunoscător. Că na, io-s mai sincer și chiar nu știam de ce să-i mulțumesc Elenei Ceaușescu și ce-a făcut ea pentru mine. Eram eu un copchil de clasa a doua, dar retardat nu eram, cam înțelegeam pe ce lume trăiam. Știam că trăiam într-o minciună. Dar ce rezistență anticomunistă să fac eu la 8 ani? Ascultam Europa Liberă și Vocea Americii, că asta ascultau ai mei acasă și cam asta era forma mea de luptă, că în rest, recitam la radio poezii cu Ceaușescu. Mulțumesc destinului că nu am ajuns să le scriu eu. Că la 11 ani am scăpat. Dar renunțasem la cenaclul ăla la vreo 9 ani. Până prin clasa a opta a tot trimis profesoara aia de la cenaclul ăla oameni să mă convingă să mă întorc, dar nu am făcut-o. Era singura mea formulă de protest.

 La un moment dat, muierea de pe vremea aia spune la o ceartă:

-Tu vrei să-ți dau un cap în gură?

Era nervoasă,. Își dorea ea să fie smardoaică.

-Poftim?

-Tu vrei să-ți dau un cap în gură?!

Eram campion de arte marțiale pe atunci, specialitatea mea erau eschivele, dacă încerca ceva fără voia mea nu putea să facă nimic, vedeam instantaneu și eram într-o fracțiune de secundă în spatele ei și ultimul lucru pe care ți-l dorești într-o luptă e să te trezești cu spatele la adversar. Dar m-a distrat tare de tot ideea aia, chiar eram curios despre ce s-ar fi putut întâmpla. Am spus:

-Hai, dă-mi un cap în gură.

Și am stat să îmi dea un cap în gură. După câteva secunde, râdeam cu lacrimi.Am întrebat-o:

-Ce faci?

-Îți dau un cap în gură, nu ți-am zis că îți dau un cap în gură? 

De fapt, ea mi se freca cu fruntea de barbă, asta înțelegea ea prin cap în gură. Dar nici n-am vrut s-o învăț, că cine știe ce idei îi mai veneau. Oricum, era o din aia... Naivă de dădea în gropi.Într-o seară, la o distracție, i-am spus:

-Zi și tu o înjurătură.

-Ăăă.... mmm... 'tu-ți pvla mă-tii! 

 Când m-am operat eu pe la vreo 20 ani (nicio problemă, m-au tăiat pe vreo 25 noiembrie și pe 1 ianuarie eram la sală, băgam antrenament), la un spital militar din Focșani, aveam un coleg de salon foarte interesant, politician, primarul unei comune de prin Vrancea. Și s-a întâmplat ceva ciudat. Au început să moară oameni în spital, pe etajul nostru, foarte rapid. În prima noapte cineva de la patru saloane mai încolo, în a doua noapte cineva de la trei saloane mai încolo, în a treia noapte cineva din două saloane mai încolo, în a patra noapte cineva din salonul vecin și în noaptea despre care vorbesc discutam cu el și am văzut o baltă de sânge sub patul lui.

"Hai, că-i rândul nostru", mi-am zis, dar nu aveam de gând să las lucrurile așa. Eu avusesem apendicită, el fistule an4ale, deci, ce-am avut eu era pantaloni scurți pe lângă ce a avut el. Oi fi având eu boală pe politicieni. Dar asta nu însemna că trebuia să-l las să moară. Hai că mă duc la ăia din gardă să le zic. Doar că fusesem operat, ca și el, exact în ziua aia, un pic mai devreme și eram încă anesteziat, de fapt, o combinație de durere și anestezie. M-am ținut de pereți, aproape m-am târât până am ajuns la cabinet la alea să le spun ce se întâmpla. Ele s-au dus, că se mișcau mai rapid decât mine atunci, s-au uitat, au chemat medicul de gardă, care a venit foarte beat - știu de ce, că dacă te uitai în fișetul lui era atât de plin de băutură primită șpagă că nu aveai loc să arunci o țigară acolo. 

Medicul de gardă l-a luat și l-a operat din nou. Pe viu, că nu putea să-i facă două anestezii în aceeași zi. Când l-au adus înapoi în salon era mai alb la față decât cearșaful pe care stătea. Problema era alta: hemoragia nu se oprise, deci, el nu rezolvase nimic. Hai, chinuiește-te și tu din nou, Cristeani. Iar m-am prăvălit pe acolo până la asistente și ele s-au hotărât să-și bage așa și pe dincolo în doctorul ăla, au luat problema în mână, l-au dus pe respectivul în blocul operator și l-au operat ele, de capul lor. Nu le-a ieșit nici lor combinația. 

Până la urmă, cum-necum, reușește cineva să dea de doctorul care l-a operat. El era la vila lui de la Lepșa (Cascada Putnei, pentru cine nu cunoaște) la un mare grătar cu amicii, dar s-a azdrucat în mașină să vină la muncă. La intrarea în Focșani l-a oprit Poliția, că mergea și cu viteză și era și crâncen de beat.

-Păi, am treabă la spital.

-Nu-i nimic, vă ducem noi, nu puteți să conduceți așa.

Și l-a adus Poliția la spital.

Mă rog, așa-mi închipui eu că a avut loc discuția dintre ei. Ce m-a amuzat pe mine este că Poliția a calculat că el nu putea să conducă așa, dar putea să opereze așa. Și-a ajuns și l-a operat pe pacient deja nu mai țin minte a câta oară și l-a salvat, mă. După două zile, eram acolo amândoi, mâncam la aceeași masă. Mâncare din aia pe care bănuiam că încă n-avea voie s-o consume încă . Și chiar l-am întrebat:

-Dar dumneastră, cu tocănița aia, sigur sunteți ok?

-Ei....

Dar am zis hai, e un om care a văzut moartea cu ochii, vii și tu acum și-i faci observații, lasă omul să "mănâncă".

Partea cu adevărat nebunească este alta. Ziceam zilele trecute de unul care s-a lăsat de armată și iubea năpârci. Ei, doctorul ăsta care ne-a operat, Horațiu Nuștiucum, era un erou de război care s-a lăsat de armată altfel. Na, medic militar, era veteran de prin teatre de luptă, medaliat prin Somalia și Irak - a propos, există o grămadă de Ion, Gheorghe, Vasile, Maria sau Ioana în Somalia, că atunci când era acolo, pe lângă tratat soldați, făcea și pe mamoșul cu localnicele, deci, le asista la naștere și le și boteza copiii. Tipul ăsta s-a spânzurat pe la vreo 40 ani. Aș fi vrut să îl întreb de ce, dar nu mai este printre noi ca să răspundă. Avea tot. Funcție, grad, poziție, vile, bani, mașini și totuși a luat decizia asta. Cum spuneam, pe el nu mai am cum să-l întreb de ce, rămâne să mă întreb pe mine cum e posibil așa ceva. 

 

 Vine elevul ăsta al meu la mine. Îl pregăteam la română să intre la liceu. Plângeam de sărea cămașa de pe mine. Nu știa ce să îmi facă și chiar nu avea ce să îmi facă. Și nici eu nu știam ce să-i fac lui.Io-l pregăteam la română să intre la liceu și tocmai luasem 5,50 la româna la oral la BAC. Ce lecții să-i mai dau eu dacă eu am luat 5? Explicații de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat există, dar n-o să le dau eu acum. Culmea culmilor, la română scris am luat 9,65, deși am un scris de mână oribil și era examen scris. Dar dacă i se pare cuiva că eu știu română de 5,50, îl/o rog să zică asta aici și promit că nu mă supăr.

Ideea e că eu îl pregăteam gratis și pe el, și pe altul, despre el am auzit mai târziu că îi cerea bani doamnei mamei lui, că cică să îmi ia mie cafele și țigări, deși eu nu i-am cerut niciodată nimic, mai ales de la o mamă care creștea singură doi copii, dar asta e problema lui, nu a mea. Îi pregăteam gratis dintr-un motiv care era, de fapt, egoist. Pregătindu-i pe ei pentru liceu mă pregăteam pe mine pentru facultate. Au luat amândoi examenul la liceu pe motiv de notă bună la română, ambii la profilul meu, istorie-științe sociale. Niciunul dintre ei nu mi-a spus vreodată mulțumesc. 

Erau niște băieți săraci care m-au rugat să îi ajut și am făcut-o, că nici eu nu eram bogat.  

 Era bărbat bine, campion de atletism, alea-alea. Și chiar era un tip atletic. L-am văzut eu nimerindu-l direct în piept cu o piatră pe unul care ne pietruia pe noi de la etajul 5 dintr-un șantier. Prin clasa a opta. Dup-aia a plecat la liceul militar și probabil multă lume s-a bucurat, mai ales părinții, că avea niște apucături cam ciudate. Și na, în liceu, într-o vacanță, s-a îndrăgostit. Șiu asta pentru că îmi dădea mie scrisorile de dragoste și i le dădeam eu ei și invers, nu știu de ce. Dar asta este, le-am citit. 

Ce nu înțelegeam eu era de ce îi plăcea lui de ea. Pe lângă mine, avea un fizic de zeu roman, prost nu părea și totuși... Deci, ca să explic, ea era o strâmbă ochelaristă din aia cu dinții aruncați cu praștia în gură, care nu părea să iasă cu nimic în evidență, ori poate prin tocilarism, M-am gândit "taci, mă, poate ăsta-i sapiosecsual". Că lumea zicea că-i deșteaptă, că e fiică de director de școală și nu știu ce. Dar am stat de vorbă cu ea de n ori și niciodată n-a dat vreun semn că o dă afară inteligența din casă. 

Până la urmă și-au văzut de drum fiecare, el după liceul militar s-a hotărât că armata nu-i de el, și-a băgat picioarele în școala de ofițeri și a venit la București și a făcut Politehnica. Dar m-am întrebat de câteva ori ce i-a plăcut la ciuciubata aia. Și-am zis "băi, liceu militar, plin de pvli și de labe acolo, na, încerci să futz tot ce are puls".  Acum este mândrul tată al unei absolvente de liceu. Ce-i ciudat este că fiică-sa seamănă izbitor cu tipa aia pe care o iubea el atunci. Gata, am bârfit.