sâmbătă, 27 aprilie 2024

 Mă, am luat premiul I în clasa întâi. Şi dup-aia. Nu o să o spun ca să mă laud, că din punctul ăsta de vedere chiar nu am cu ce, nu e nimic special. Am fost 5 inşi care au luat premiul I atunci . Din aceaşi clasă.  Şi trec nişte ani, mai exact 4, când vin din nou la ceremonia de sfârşit a anului şi de premuire, să îmi iau şi eu premiul meu din clasa a cincea de data asta şi văd promoţia următoare pe care o preluase învăţătoarea mea. Clasa I. Făceau o poză de grup şi nu am putut să nu observ: se dăduse un singur premiu II. În rest, toată clasa luase premiul I.

Era aşa, o întrebare sau mai multe pentru un copil ca mine, "bă, dar chiar suntem o naţie de genii? Or fi învăţătoarele astea pe o mână cu alea care vând coroniţe în piaţă?  Cum să fie toată toată lumea locul I ???" Parcă era un concurs între ele în care singurul criteriu de departajare ar fi fost să ai suficienţi elevi, ca să ai cui să dai premiul I.  În lumea mea există un singur loc I. Rezultatele de atunci se văd acum. Aveam şi eu ochi, vedeam că nu sunt toţi la fel. Şi totuşi sistemul se perpetua. Când se plâng doctorii şi profesorii şi ce alte categorii or mai fi, poate că ar trebui să răspundă şi la două întrebări, cine i-a pus să se apuce de meseria aia şi ce au făcut de banii ăia de care se văicăresc că sunt puţini.

joi, 25 aprilie 2024

 Am zis că va urma. Maică-mea  cofetăreasă, se ruga de mine cu cerul şi pământul să nu mă duc la cofetărie.

-Tu ştii ce bagă alea în prăjituri? În loc de lapte bagă apă, în loc de unt bagă margarină din aia proastă, în loc de zahăr bagă miere industrială, citronada aia pe care o beţi voi acolo nu a văzut vreo citrică în viaţa ei... zi-mi ce vrei şi îţi fac eu!

Într-un fel, avea dreptate. Dar mai erau două probleme: pe de o parte da, mâncam ecler şmecher acasă, par egzamplu,  numai că nu puteam să mă bucur de el, că de fiecare dată când îmi punea o prăjitură în faţă  se aşeza şi ea la masă şi mă punea să îi explic de ce am luat eu 9 la Fizică şi Otilia 10 şi evident că îmi stătea prăjitura în gât. 

Pe de altă parte, era o chestie de socializare.Aveai televizor, dar te uitai la el degeaba, mai aveai variantele să mergi la cofetărie sau la o miuţă sau la bibliotecă, dar asta, ultima, na, nu e pentru toată lumea. Bodegile se închideau devreme - nu asta era problema noastră, a copiilor. Mersul la cofetărie era una dintre puţinele opţiuni pe care le aveam. (Va urma.)

miercuri, 24 aprilie 2024

 Băi, deci, a început lumea să moară pe capete în jurul meu. Deja nu mai suntem în pandemie, războiul nu e la Bucureşti şi totuşi se întâmplă tot felul de decese. Tot mai aproape. Au plecat pe lumea ailaltă de foarte puţin timp mai mulţi oameni nu apropiaţi fizic, ci sufleteşte, dar parcă moartea vine, aşa, spre încoace. Nu o să dau nume sau ceva. S-a întâmplat o chestie la mine-n bloc acum vreo două zile. Fusesem în oraş şi acum urcau scările. În faţa blocului deja văzusem o salvare, Pe scări, dau peste doi ambulanţieri, asistenţi medicali, paramedici, ce erau ei. Care cărau înspre jos un sac mare, negru. Ştiţi, io-s genul de combinaţie de timiditate şi orgoliu care mai degrabă culege chiştoace de pe jos decât să-ţi ceară ţie o ţigară pe stradă. Ştiu inşi care când au o durere intră în primul magazin (care nu e farmacie) şi zic:

-Doamnă, mă doare măseaua, nu aveţi cumva un Algocalmin?

Eu nu aş putea să fac niciodată aşa ceva. Bine, nici altele. Deci, dacă îl vedeţi pe unu' că încearcă să vă agaţe în club sau vă cere ceva pe stradă, să ştiţi că nu sunt eu. Revenind. Ăia cu sacul mare şi negru trec pe lângă mine şi eu am un episod de retardament. Deşi ar fi trebuit să-mi dau seama ce se întâmplă pe scări, cumva, poate pentru că sunt obişnuit cu violenţa, nu cu moartea, îi întreb:

-Ce aveţi acolo?

-Un cadavru.

sâmbătă, 20 aprilie 2024

 Că tot vorbeam despre lipsuri. Ne jucam prin parc eu, frate-miu şi Jachetă. Deşi stăteam peste drum unii de alţii, nu am aflat niciodată cum îl cheamă de fapt, pentru că nici nu a stat mult, tac'su a pierdut rapid apartamentul la barbut şi s-au mutat. Dar tot aşa, era o zi de vară şi eil zice:

-Hai acasă.

-Păi?

-Hai acasă, că mă c*c pe mine.

/-Păi, suntem în parc, dă drumul la problemă.

-Nu, mă, că nu pot aşa.

Bine, m'. Dar dup-aia ne întoarcem, da?

Şi plecăm. El:

-Frate, nu ştiu ce m-a luat, a făcut maică-mea o tocăniţă bună aseară, am mâncat cu poftă şi uite,nu o mai duc, e containerul ăla de gunoi, mă duc în spatele lui şi hiii, m-am c*cat pe mine! Aşa era, avea nişte shorts şi nişte tenişi pe el şi c*catul i se scurgea pe picior.

Tot drumul până acasă, frate-miu a râs ca un isteric. Şi ăsta îi spunea:

-Băi, nu mai râde. Nu mai râde că te bat!

Nimic. Ajungem, noi mergem la noi, el se duce la el şi după un timp ne trezim cu dumnealui la uşă:

-Mă, nu curgea apa, m-am spălat cu sifon.

miercuri, 17 aprilie 2024

 Da, măi, că am zis că urmează. Era tot vară şi o ardeam pe la maică-mea pe la muncă. Aşa, că ocupaţiile erau puţine, "ce să faci tu cu sportul" ş.a.m.d. Laboratorul unde presta ea livra într-o grămadă de locuri. Inclusiv prin munţii Vrancei. Când termină ce avea de făcut echipa ei, îi cheamă pe ăia de la transport şi le zice ce au de făcut: asta acolo, asta în partea ailaltă etc.

-Şi luaţi-l şi pe fii-miu, să vadă şi el Soveja, Lepşa, Cascada Putnei....

Într-un TV din ăla (pentru necunoscători, un microbuz vechi) care era deja vechi, ne-am dus, Eu stăteam în faţă, la mijloc. Cât aveam? 8 ani? Cert este că şoferul îmi spune:

-Pune picioarele pe bord, că tu nu ai centură şi dacă pun o frână s-ar putea să saei prin parbriz.

După care tot el zice, într-un peisaj mirobolant:

- M-a trimis mă-ta să fac treaba asta, să duc lucrurile astea, să am grijă de tine, dar oleacă de p*zdă nu mi-ar da şi mie.

marți, 16 aprilie 2024

Maică-mea a fost cofetăreasă, dar nu din aia de rând. Maistru cofetar, cum ar veni. Şi când vorbesc despre ea la trecut nu înseamnă că nu mai este printre noi, ci că se ocupă cu altceva acum. Dar chiar era meseriaşă. Când era ziua vreunui ştab de prin miliţie sau securitate, de exemplu, ea brusc primea o zi liberă de la muncă şi tot brusc apărea o Dacie neagră cu număr mic în faţa blocului. Din ea coborau doi inşi în civil care se apucau să care sus zahăr, făină, smântână, cacao, lapte, ulei, ciocolată, portocale, ananas, tot felul de chestii din astea. Care, aviz nostalgicilor, nu erau chiar uşor de găsit pe vremea aia şi mai lăsaţi-mă cu "dar te descurcai", o să vedem mai jos că unii nici măcar nu auziseră de nişte treburi.

Aşadar, veneau ăia şi maică-mea se apuca de treabă şi le făcea ălora partea de desert pentru cumetria lor. Până să vină ăia să le ia, efectiv, nici nu aveam loc în frigider să le ţinem pe toate. Le ţineam pe unul dintre balcoane, că bătrâna are două balcoane la casa ei de la Focşani - are mai multe case, dar asta-i altceva. Totuşi, ca să ne amintim cam cât de handicapaţi cultural eram şi nu numai, o să zic ceva: era o zi de vară, jucasem tenis în curtea şcolii şi eram terminaţi de sete. Era vacanţa de vară. Zic la plural, că nu jucasem tenis la zid.

-Hai să bem apă.

-Păi, nu curge.

-Nici acasă nu curge.

Vorbim de anii 80 aici, să ne înţelegem. Cel puţin în oraşul meu, şi apa era, sanchi, raţionalizată.

-Lasă, mă, mergem la mine, că am eu sifon.

Şi mergem la mine şi cum spuneam mai sus, maică-mea făcuse ditamai meniul de desert pentru o sindrofie din asta de potentaţi ai vremii, dar de data aia chiar m-a impresionat şi pe mine.

-Ia veniţi, mă, să vă arăt ceva!

Nici măcar nu am deschis uşa, de la balcon, în plm. Erau torturi pentru securitate, ce vorbim aici... Era şi tort diplomat, şi tort evantai, şi tort buturugă, şi tort kranz sau cum s-o fi scriind, prăjituri pe lângă, tot felul de nebunii. Multe. Nu aveai loc să păşeşti printre ele. Dar şi cum arătau... Băieţii ăia, crescuţi cu cofetării comuniste, nu văzuseră aşa ceva în viaţa lor. Unul zice:

-Oau, tort din ăla cu biscuiţi muiaţi în apă deasupra!

-Nu, măi, nebunule, e bezea brulee.

Dar na, cui să-i explici, până la urmă tipul a ajuns pădurar, ceea ce nu e un lucru rău, dar cu siguranţă nu l-aş lăsa să fie criticul meu culinar. (va urma.)


sâmbătă, 13 aprilie 2024

 Da, deci, sărbători fericite, pentru mine a început deja paştele - mi-era poftă de miel, de berbecuţ şi din astea mi-am luat. E şi simplu, am o măcelărie halal jos. Josul blocului, vreau să zic, nu al meu. Dar nu am apucat să zic ce vreau eu primul, era o doamnă în faţa mea la coadă care a luat-o pe gestionară: 

-Vreau bucata aia, dar numai trei sferturi din ea. Aveţi cuţit?

Până să răspundă madama de la magazin ceva, s-a întâmplat o chestie care poate că m-ar califica drept rasist că am văzut-o aşa. Că m-a făcut să râd ca un dement. Ştiu, e naşpa câteodată cu glumele, cu ironiile, trebuie să le explici etc.Apare patronul sau ce era el, de acolo. Din Orient, pur-sânge, dar vorbea bine româneşte. Poate făcuse facultatea la Iaşi sau ceva .  Şi zice :

-Doamnă, păi dacă nici noi nu avem cuţite...