Băi, deci, a început lumea să moară pe capete în jurul meu. Deja nu mai suntem în pandemie, războiul nu e la Bucureşti şi totuşi se întâmplă tot felul de decese. Tot mai aproape. Au plecat pe lumea ailaltă de foarte puţin timp mai mulţi oameni nu apropiaţi fizic, ci sufleteşte, dar parcă moartea vine, aşa, spre încoace. Nu o să dau nume sau ceva. S-a întâmplat o chestie la mine-n bloc acum vreo două zile. Fusesem în oraş şi acum urcau scările. În faţa blocului deja văzusem o salvare, Pe scări, dau peste doi ambulanţieri, asistenţi medicali, paramedici, ce erau ei. Care cărau înspre jos un sac mare, negru. Ştiţi, io-s genul de combinaţie de timiditate şi orgoliu care mai degrabă culege chiştoace de pe jos decât să-ţi ceară ţie o ţigară pe stradă. Ştiu inşi care când au o durere intră în primul magazin (care nu e farmacie) şi zic:

-Doamnă, mă doare măseaua, nu aveţi cumva un Algocalmin?

Eu nu aş putea să fac niciodată aşa ceva. Bine, nici altele. Deci, dacă îl vedeţi pe unu' că încearcă să vă agaţe în club sau vă cere ceva pe stradă, să ştiţi că nu sunt eu. Revenind. Ăia cu sacul mare şi negru trec pe lângă mine şi eu am un episod de retardament. Deşi ar fi trebuit să-mi dau seama ce se întâmplă pe scări, cumva, poate pentru că sunt obişnuit cu violenţa, nu cu moartea, îi întreb:

-Ce aveţi acolo?

-Un cadavru.