Pentru ciorba de ieri (nu intru în reţete acum, deşi am făcut ceva ce n-am făcut niciodată la o ciorbî, dar nu regret deloc), m-am dus la supermarket şi am luat şi juma' de scăricică afumată. Vreo cinci coaste din alea, că nu aşteptam musafiri. Vânzătoarea:

-18 lei. O împachetez?

-Poftim?

-Dacă v-o împachetez.

(Nu ştiu dacă a vorbit cu cratimă.)

-Păi, n-aş băga-o în ruccsac aşa.

-Nu, că de multe ori, clienţii, când văd cât costă, se răzgândesc.

Acuma, oi fi având eu faţă de boschetar cu barba asta sau de intelectual sărac cu ochelarii ăştia, nu mai contează, cert este că femeia îmi făcuse deja un fel de profiling, dar nu m-a deranjat. Ce m-a deranjat a fost faptul că am coroborat instant ce se întâmpla acolo cu ce se întâmplase la coadă la întreţinere cu câteva seri înainte. Toţi aveau câte 600, 700 de plătit. Dublu sau mai mult faţă de anul trecut. Cum să fie atât? N-avea nimic nicio logică. Nici salariile angajaţilor  distribuitorilor n-au crescut aşa de mult, nici taxele, nici impozitele, nici preţurile, de fapt, la producător, toate au crescut doar pentru tine şi pentru mine. Eu ştiu că e război, ştiu că e criză, ştiu că e piaţa volatilă, dar vi se pare că e penurie de ceva pe undeva?  Ne batem pe căldură? De unde creşterile astea? E cumva ceva gen "după noi, potopul" şi se aşteaptă cineva să adunăm cu toţii chestii, ca hârciogii? Atunci, cum aduni apă caldă? Trebuie făcut c e v a.

Am zis că revin

 Am zis că revin

Ştiu, o să sune dur, dar când muierea mea de mai demult şi-a luxat un picior sărind un gard cu pantofi cu toc pentru că au atacat-o câinii comunitari, câinii "noştri" şi totul a rezultat într-un "gata, îi prind pe toţi şi îi spânzur de bara de bătut covoare" vorbeam la nervi. Nu am spânzurat şi nu o să spânzur nimic şi pe nimeni. Când m-am calmat, adică a doua zi, după ce mi-a zis ea "hai!" şi eu am zis "nu pot, mi-e milă!" şi ea mi-a răspuns "hai, că nu mă futz în picior!" mi-am amintit ceva de mai demult.

Eu am fost muşcat de un câine "comunitar" fix în ziua dintre aia când aflasem că luasem examenul la liceu şi aia când trebuia să plec cu familia în Deltă. Veneam de la piaţă, am auzit nişte scheunături de pui de câine, am crezut că or fi fost abandonaţi sau ceva, m-am dus să văd şi, din senin, a apărut mama lor şi m-a compostat. Nu m-a prins corect nici ea, dar nici eu n-am apucat să retrag piciorul cum trebuie, că eram în şlapi, am o cicatrice în spatele genunchiului care seamănă cu orice, cu o căzătură de pe bloc, eventual, numai cu o muşcătură de câine nu, că a intrat în mine doar un canin.  (Ahem). Aveam de ales dacă făceam tratamentul antirabic 12 zile şi râmân singur acasă ori merg cu ei şi m-am dus, deşi dup-aia am aşteptat să văd un an de zile dacă mor de hidrofobie sau nu. Am făcut doar antitetanicul sau cum s-o fi chemând şi am plecat. Dar nu asta era cea mai mare problemă pentru unul ca mine atunci. (Poate cândva o să zic ceva şi despre câinele roşu, câinele alb şi câţeaua neagră, dar nu acum).

În viaţă mai eşti muşcat, mai iei o palmă, dar eu aveam o mare frustrare: cititor înrăit, mă duceam foarte des la biblioteca judeţeană să iau cărţi şi să le dau înapoi. Mă enerva foarte tare faptul că, după ce că era într-o zonă rău famată, în care te întrebau mereu băieţii ce ai la tine (eu ce să am, cărţi, nu păreau interesaţi de asta), se mai apucau şi câinii vagabonzi să te hăituiască pe acolo. Şi nervos cum eram, am aflat că la Vânătorul şi Pescarul sau cum se chema magazinul ăla şi unde eu eram deja client constant se băgaseră sprayuri "paralizante". Aşa că mi-am dus şi am luat şi eu unul. M-a cerut madama aia buletinul, m-a trecut într-un registru, de parcă doream să sparg o bancă cu sprayul ăla.

Şi l-am luat şi când au venit peste mine câinii vagabonzi l-am folosit şi a funcţionat. N-a murit nimeni, n-a fost spânzurat nimic, pur şi simplu au plecat. Îmi amintesc şi acum momentul. Era o vreme ploiasă. Dar nu înţelegeam ce căutau câinii la bibliotecă. Când am ieşit de acolo, am văzut: colegii mei, cititorii, le dădeau de mâncare acolo. Atunci am înţeles că inteligent te naşti, nu devii citind şi că oricât ai citi, să dai de mâncare unui câine ca să nu te mai latre nu te face un om mai bun sau mai deştept, îl face pe el să te apere de ceilalţi, chiar dacă nu te atacă nimeni. Nu-s dresor de câini, dar, îmi pare rău, chiar dacă na, câinii din Bucureşti au avansat, nu mai luptă la copii, luptă la seniori acum, ce s-a întâmplat spune mai mult despre noi decât despre câini, şi anume că nu am învăţat mare lucru din ce s-a întâmplat până acum.

Toate mergeau aproape bine pentru prinţ, până într-o zi, când tatăl lui îl chemă la el.

-Du-te în lume şi află de ce văd bine cu ochiul drept şi nu văd bine cu ochiul stâng. Dacă faci asta, îţi las ţie împărăţia mea.

-Tată, dar eu sunt al doilea născut...

-Dacă faci asta, te aleg pe tine moştenitor.

Şi a plecat. A făcut înconjurul regatului şi apoi al lumii. Peste tot întreba:

-Ştiţi cumva de ce împăratul vede mai vine cu un ochi şi cu altul mai prost?

Cei mai mulţi îl ocoleau ca pe un lepros. La o răscruce, un binevoitor i-a spus în şoaptă:

-Vorbeşti aşa despre bunul împărat? Vrei să te omoare?

Un cerşetor beţiv auzi conversaţia şi urlă:

-Pentru că vede doar ce vrea el!

Iar prinţul a înţeles. Cerşetorul avea dreptate. Institutorul lui, Demagostene, îi spunea că pământul este plat, dar în depărtare se vedeau munţii, cum să fie pământul plat? Aşa că a mers înainte. A traversat planeta şi s-a întors acasă pe la miazănoapte. Acasă, s-a întâlnit cu tatăl lui.

-Ai aflat care-i pricina cu ochii mei?

Tânărul prinţ nu avu curajul să-i spună ilustrului său tătâne adevărul pe care îl aflase de la un om de rând.

-Am aflat multe lucruri, dar asta nu. Am aflat ţinuturi miraculoase, am aflat frumuseţea femeilor negre, am aflat limbi pe care nu le cunoşteam... şi am aflat că pământul e rotund.

-Adică te-am trimis 6 ani în pribegie ca să nu afli ce ţi-am cerut! Şi nu-mi mai spune tată! Eşti fiul vizitiului meu făcut cu o hangiţă, mă-ta aia care crezi tu nu e a ta, n-a putut să facă copii niciodată,  nici sora ta nu e sora ta, i-a înfiat mă-ta pe toţi ca să pretindem că avem moştenitori, nici măcar fratele tău mai mare nu e fratele tău şi oricum nu mai e!

-A murit!?

--A murit ăn luptă, ca un erou, cu ca tine, un plimbă-lume! Nu mă crezi când îţi zic că nu eşti copilul meu? Am fost  plecat 3 ani în război şi tu te-ai născut după 2. Acum marş la castelul tău şi aşteaptă să mor eu să moşteneşti imperiul ăsta care oricum nu m-a meritat niciodată!

Iar prinţul se duse, numai că pe drum a luat o altă hotărâre: mai avea ceva de făcut. Trebuia să plece din nou. Aflase că pământul e rotund, dar trebuia să afle dacă este un cerc sau un glob.

Acum, trebuie să discutăm nişte cazuri. Ele sunt oarecum despre, dar mai degrabă pentru nişte oameni de la care am avut de învăţat foarte mult şi la care ţin foarte mult. Ei se numesc Eugen şi Ioan (La mulţi ani, Nelu şi să-ţi trăiască Ioana!). Eugen mi-a spus o dată povestea numelui lui. El trebuia să se numească Jeno, doar că ăia de pe la starea civilă ori n-au ştiut, ori n-au putut să scrie patru litere corect una lângă alta, aşa că i-au zis Eugen.  Adevăru-i că nici eu nu ştiu cum se scrie corect, deci, aş putea fi angajat cu succes la starea civilă. Eugen bun, ba foarte bun, dacă mă întrebaţi pe mine. Era un nume maghiar Jeno, de unde să ştie nomenclaturiştii ăia comunişti cu 7 clase chestii din astea? Mai târziu, când l-am auzit ca arbitru, el fiind antrenor, vorbind în maghiară cu sportivii lui pe margine chiar am întrebat-o pe şefa arbitrilor:

-Auzi, dar Eugen e ungur?

-Nu, dar na, stă în Cluj, evident că ştie ungureşte.

Atunci m-am convins definitiv că e proastă. Dar. Eugen. Şi Ioan. Şi la mine în familie s-a greşit. Am avut doi străbunici în Apuseni cu un parcurs mai mult decât ciudat. Unul a fost luat în armată când a început primul război mondial şi trimis să lupte împotriva italienilor în Alpi. Ajuns acolo, a luptat el cât a luptat, după care s-a gândit că nu e războiul lui, a dezertat şi s-a întors pe jos acasă din Tirolul de Sud până în Ardeal. Străbunicul cu cea mai ciudată parte din povestea asta, ca să vezi, Eugen, că toţi avem nebunii noştri, este Ioan, cuscrul dezertorului. Când s-au dus părinţii lui să-l declare, că se născuse, ăla de la primărie, notariat sau unde l-au înscris ei, era şi beat, era şi ungur, aşa că l-a trecut în acte Ioana. Drept urmare, el n-a făcut nicio zi de armată cât a fost războiul de lung.

Am văzut şi eu Teambuilding, bine, l-am văzut atât de praf încât după ceva timp i-am zis cui m-a dus că aş vrea să mergem într-o zi să vedem Teambuilding şi pot să zic ceva: dincolo de faptul că ar fi bun sau prost, este foarte realist. Şi acum s-ar putea să fiu înjurat, dar pentru mine s-a confirmat încă o dată că, de fapt, corporaţiile sunt bune. Într-un fel, da, te storc, munceşti ca un sclav, se gândesc în principal numai la profit, am şi exemple. Ştiu corporaţie care avea 300.000 angajaţi, care le-a promis acţionarilor într-un an 30 miliarde USD profit şi pentru că a făcut doar 27 miliarde profit, ca să optimizeze costurile, a dat 30.000 oameni afară. Dar, spre deosebire de patronii români, te plătesc. Decent. Şi te trimit şi în teambuilding, Vreau şi eu să văd o gestionară de la non-stop care a fost în viaţa ei în teambuilding.

 Când stai cu sabia deasupra capului normal că eşti stresat şi presat de targeturi, deadlineuri şi alte aşteptări de multe ori heirupiste şi nerealiste. Şi când ai ocazia să scapi te faci prafao. Dar asta nu face corporaţia un lucru rău. Dacă ne amintim de anii 90, ar trebui să ne amintim şi de faptul că majoritatea oportunităţilor de carieră erau să ajungi zilier, vânzător la magazin sau măturăteur indiferent ce educaţie aveai, dacă nu aveai pile, deşi... sau să pleci din ţară. Acum e altfel. Şi e meritul nostru. Foarte multă lume dă vina pe corporaţii pentru tot ce-i rău pe lumea asta, dar nimeni nu am auzit să se uite şi să vadă că, de fapt, corporaţiile plătesc jumătate din tot impozitul pe profit plătit în ţara asta, în condiţiile în care sunt doar o mică parte din toate companiile de aici.

Cu alte cuvinte, românii nu-şi plătesc impozitele în România, nu străinii. Şi să amintesc un aspect, toată lumea se plânge că ne pleacă talentele din ţară, ştiţi voi, mai ales ăia care vor să aibă dreptate cu orice preţ, care fac mişteaux de diaspora, că, vezi-doamne, nu mai ştie româneşte. Pe de o parte, ăia care nu mai ştiu româneşte nu au ştiut româneşte niciodată, pe de alta, cine eşti tu să judeci cine unde pleacă, dar corporaţiile care au venit aici tocmai asta au făcut, au dat o şansă unor oameni să-şi pună în valoare ce ştiu aici, nu la dracu-n praznic, pentru că, surpriză,  zic din nou,ele plătesc. Şi plătesc oameni care învaţă acum, pentru că noi, vreo 50 ani, poate mai mult, nu am ştiut ce e capitalismul şi corporatismul. Media de vârtstă este foarte mică, iar şefii ăia mari sunt de multe ori nişte securişti bătrâni care au fost puşi în funcţii că erau singurii care aveau contacte şi contracte peste tot.  Eu am fost în teambuildinguri. Comedie proastă sau comedie bună, nu mai contează, nu suntem critici de film aici, dar a propos de neorealismul românesc, cam tot ce vezi în filmul ăla se potriveşte cu realitatea şi se încadrează acolo.