Acum, trebuie să discutăm nişte cazuri. Ele sunt oarecum despre, dar mai degrabă pentru nişte oameni de la care am avut de învăţat foarte mult şi la care ţin foarte mult. Ei se numesc Eugen şi Ioan (La mulţi ani, Nelu şi să-ţi trăiască Ioana!). Eugen mi-a spus o dată povestea numelui lui. El trebuia să se numească Jeno, doar că ăia de pe la starea civilă ori n-au ştiut, ori n-au putut să scrie patru litere corect una lângă alta, aşa că i-au zis Eugen.  Adevăru-i că nici eu nu ştiu cum se scrie corect, deci, aş putea fi angajat cu succes la starea civilă. Eugen bun, ba foarte bun, dacă mă întrebaţi pe mine. Era un nume maghiar Jeno, de unde să ştie nomenclaturiştii ăia comunişti cu 7 clase chestii din astea? Mai târziu, când l-am auzit ca arbitru, el fiind antrenor, vorbind în maghiară cu sportivii lui pe margine chiar am întrebat-o pe şefa arbitrilor:

-Auzi, dar Eugen e ungur?

-Nu, dar na, stă în Cluj, evident că ştie ungureşte.

Atunci m-am convins definitiv că e proastă. Dar. Eugen. Şi Ioan. Şi la mine în familie s-a greşit. Am avut doi străbunici în Apuseni cu un parcurs mai mult decât ciudat. Unul a fost luat în armată când a început primul război mondial şi trimis să lupte împotriva italienilor în Alpi. Ajuns acolo, a luptat el cât a luptat, după care s-a gândit că nu e războiul lui, a dezertat şi s-a întors pe jos acasă din Tirolul de Sud până în Ardeal. Străbunicul cu cea mai ciudată parte din povestea asta, ca să vezi, Eugen, că toţi avem nebunii noştri, este Ioan, cuscrul dezertorului. Când s-au dus părinţii lui să-l declare, că se născuse, ăla de la primărie, notariat sau unde l-au înscris ei, era şi beat, era şi ungur, aşa că l-a trecut în acte Ioana. Drept urmare, el n-a făcut nicio zi de armată cât a fost războiul de lung.