Nu am terminat

 Nu mai ţin minte dacă am zis, dar am o statuie de-a lui vladimir putin acasă. Prima dată am găsit-o acum vreo 3 ani exact între medaliile mele, în bibliotecă. Mă rog, un bust mic, o statuetă de a lui. Acasă înseamnă Focşani, că deşi stau în Bucureştiul ăsta din 1998, tot Focşani scrie la mine în buletin. Şi acasă e impropriu spus, e casa mamei mele, una dintre ele, nu una dintre mame, una dintre case. Băi, între medaliile mele? Asta mi-e foarte greu să accept, că eu mi-am rupt mâini şi picioare pentru medaliile alea. Asta a fost înainte de nebunia de acum, dar nebunia de acum a început mult mai demult, aşa că:

-Ce caută ăsta aici?

-Păi, tu nu ştii cine e ăsta?

-Ba da, stiu cine este, tocmai de asta te întreb.

-Este Preşedintele lu' cutare şi a lu' cutare...

-Ştii că este un criminal?  Eu sunt un  luptător, dar ăsta este un criminal. Ce caută el lângă medaliile mele?

-Mie nu îmi place de el ca politician, mie îmi place de el ca bărbat.

Na, răspunde-i lu' mă-ta la una ca asta. Nu glumesc, asta mi s-a întâmplat mie. Ce puteam să îi spun? Nu e casa mea, să fac ce vreau eu în ea, e a ei. Nici nu o să mă apuc acuma să organizez un accident în care statueta aia cade de acolo şi calc eu pe ea din greşeală de vreo 10 ori, aşa cum mi-aş dori. Am început un joc de şah cu maică-mea: de fiecare dată când plecam din Focşani eu ascundeam statueta aia în spatele medaliilor, trofeelor şi plachetelor, să nu se vadă, de fiecare dată când mă întorceam o găseam în faţa lor . Cel puţin până acum.

Dar, la un moment dat s-a întâmplat ceva mult mai grav. a reizbucnit războiul ăsta nenorocit de lângă noi. El nu e nou, e de prin 2014, dar azi, în 2022 a luat-o nebuneste din cauza tipului cu statuie. Acum, ca să punem lucrurile în context, putem să spunem aşa: când s.a reîncălzit conflictul, eu m-am uitat în jur. În jur era bunică-mea, nu fix acolo, dar ea avusese ghinionul ca tocmai în 1944 să fie un copil orfan care când au venit peste noi în ţară ruşii să ajungă refugiată de război.

Aşa că bunică-mea a luat-o la vale complet, nimeni nu se mai înţelegea cu ea, probabil retrăia traumele copilăriei şi mi-am dat seama că eu nu pot să o mai salvez. Dar tot am încercat să fac ceva. Pentru că şi ea a făcut ceva pentru mine, mai mult decât pot să scriu acum, o chestie care ar merita o poveste ai ei în sine.Am contactat o organizaţie cu care lucrasem mai demult, am descoperit că dăduse drumul la un centru pentru refugiaţi. M-am prezentat instantaneu ca voluntar şi am fost acceptat cam la fel de repede, că mai colaborasem cu ei. Asta, pe lângă ce am făcut în rest, dar între timp ea, bunica mea. s-a prăpădit, săraca şi dacă vă zic ce mi-a spus pe patul de moarte nu o să mă credeţi şi dacă vă spun ce făceam eu în ziua îngropăciunii ei o să spuneţi că sunt nebun.

Şi dacă te-ai plictisit până aici, stai aşa să vezi ce-ţi spun. Am început să lucrez cu ei. Cu tipii ăştia de la asociaţie.  Adică, practic, înainte să fiu repartizat pe terenul de noapte, vreo 12 ore din 36 eram acolo, aveam grijă de ei, de refugiaţii de război, cu tot ce înseamnă asta. Eram mamă, tată, tot, îi duceam la doctor, îi aduceam înapoi, cu toate avantajele şi dezavantajele a ce presupune asta.O făceam pentru că aş fi făcut-o pentru bunica mea, nu pentru altceva, nu pentru carieră, nu pentru imagine şi cu siguranţă nu pentru bani. Doamne, şi încă nu am ajuns la ce voiam să spun. Dar hai că mai am nu chiar aşa de mult.

Refugiaţii de război sunt de mai multe feluri. La fel ca şi noi, altminteri. Unii au plecat de frică, alţii din comoditate, alţii pentru că pur şi simplu şi-au permis şi alţii au făcut un fel de turism gratis, fie geografic, fie medical, să se opereze pe aici pe CSR. Iar alţii, cum să o spun, m-am trezit că s-au strâns ceilalţi refugiaţi şi mi-au zis: Cristian, ăsta nu e ce crezi tu. Dar cei mai mulţi au plecat pentru că au pierdut tot. Da, Cristean, vor spune  unii, dar tu nu vezi ce maşini au? Da. Din februarie încoace au trecut 2,2 milioane de refugiaţi pe aici. A văzut, a numărat cineva 2,2 milioane de maşini cu număr de Ucraina? Eu pot să garantez şi faptul că majoritatea covârşitoare nu are nicio maşină şi că a fugit de acasă cu ce avea pe ea plus un ruccsac care nu era nici plin de bani, nici plin de maşini.

Acolo, în centrul respectiv, cât era tura ta, eventual, mai aveai şi nişte volutari, aveai şi bodyguarzi.La vârsta senectuţii. Nu prea aveai ce să faci cu ei. Adică da, puteai să bei cu ei, dar în rest... Când au ieşit scandaluri între refugiaţi a trebuit să mă mă bag eu să le aplanez, că bodyguarzii ăia de farmacie stăteau pe margine şi se uitau ca la televizor. Nu-i blamez, au nepoţi acasă, vor să facă şi ei un ban în plus pe lângă pensie, treaba lor, îi înţeleg, am rămas prieteni, totul e ok. Şi iarăşi, dincolo de maşini, am văzut oameni care urăsc alţi oameni care nu le-au făcut nimic şi care nu înţeleg, în ura şi prostia lor, pe ce planetă trăiesc şi care mă fac să îmi fie ruşine că sunt pământean.

Dar hai să trecem la chestii mai mişteaux. Am văzut lucruri nedestinate publicităţii, înregistrări private din misiuni de luptă cu ăia în patrulă când le treceau obuzele peste cap. Ştiţi cum se aude o bombă când cade? Nu se aude BUM, se aude PAC. Am văzut poze cu şcoli în care învăţaseră până cu o lună înainte copiii refugiaţilor mei nivelate, distruse complet de bombardamentele sălbatice ale ruşilor.

Stăteam la masă cu mai mulţi refugiaţi, vreo 10 şi undeva. în spatele meu, un copil a spart un balon, eu nici măcar nu m-am uitat la el, dar toţi adulţii din faţa mea deja căutau locuri unde să se ascundă. Erau şocaţi. Şi asta este o fază pe care, fără să fi fost eu însumi în război, am trăit-o pe viu. Am văzut ce poate face războiul din tine.Dar, să fii în stare să vorbeşti urât despre refugiaţi şi să vorbeşti urât despre ei, cum a văzut cazuri, sau chiar să furi de ei, că plm, sunt ajutoare, cum am auzit, dacă faci aşa ceva e ca şi cum ai jignit, blamat, judecat şi furat nişte oameni care nu ţi-au făcut nimic şi atunci să te ferească dumnezeu dacă te prind eu, că  pentru mine e ca şi cum ai judeca-o. ca şi cum ai blama-o şi ca şi cum ai fura de la bunica mea. E ruşinos pentru o lume care se pretinde civilizată. Părerea mea. Plus că, aşa cum ziceam mai devreme, s-ar putea să ai de-a face cu mine, care în situaţii din astea nu o să stau cu mâinile în sânul nimănui.

Acum, pe de altă parte, să ştiţi că noi, românii, ne-am autodepăşit de data asta. Felul cum ne-am mobilizat şi în care i-am ajutat pe vecinii noştri a fost mai mult decât exemplar. Am schimbat mentalităţi. Nu eu, dă-mă în plm pe mine. Nu. Noi şi când zic noi nu mă refer la ţară, la stat, nu, mă refer la poporul meu. Pentru prima dată în viaţa mea, poporul meu nu că nu m-a dezamăgit a nu ştiu câta oară, ci m-a făcut să fiu mândru de el. Oamenii care au venit din Ucraina refugiaţi la noi trăiau cu impresia că vin într-o ţară mai înapoiată, mai săracă şi mai depravată decât a lor şi s-au trezit în cu totul altceva. În biserici, pe străzi, în magazine, peste tot, toată lumea se oferea să îi ajute. Iar pentru asta vă mulţumesc.

A, da, să nu uit: ca să vedeţi absurdul şi nebunia războiului, vă mai dau un exemplu: o familie de ucraineni vine la noi. La centru, mă refer. Acuma, majoritatea dintre refugiaţii noştri, după o perioadă la noi, au ajuns în Canada. Canadienii au trimis frumos un reprezentant de la ambasadă care le-a explicat ce avantaje au dacă se duc acolo. Casă, masă, drum plătit, job, chiar dacă nu ştiau engleză sau franceză. De ce au ales să invite ucraineni şi nu, de exemplu, libieni sau sirieni, că şi acolo e război, vă rog să nu mă întrebaţi pe mine.

 Dar din familia de mai sus, care a plecat din ţară cu câteva zile înainte să facă băiatul lor 18 ani şi să fie luat în armată, numai copilul a luat viza de Canada. Părinţii nu.Pentru că ei sunt etnici ruşi, nu ucraineni, dar copilul are paşaport ucrainean, însă ei au paşaport rusesc. Ceea ce pe vremuri era cool. Acum nu mai este. Mai mult decât atât, ajunşi în România, ei nu prea mai au unde să se întoarcă. Înapoi în ţară, deşi s-au născut acolo, vor fi consideraţi trădători de toată lumea. De ruşi că nu au ţinut cu rusia, de ucraineni că nu au stat să lupte pentru ţara lor.