S-ar putea să mai fi spus asta, nu ştiu. Eu pe vremea comuniştilor am fost oarecum privilegiat. Maică-mea, maestru cofetar, avea numai clientelă şmecheră. În timpul liber, făcea torturile de ziua lor ştabilor din miliţia şi securitatea şi pcr Vrancea. Din când în când, oprea câte o Dacie neagră cu număr mic în faţa blocului şi începeau să apară câte un sac de fâină, unul de zahăr, un bax de lapte praf, unt, ciocolată etc. Deci, torturile şmecherilor erau la mine în balcon. Când mai treceau pe la mine prieteni, colegi şi se uitau, nu le venea să creadă. Nu mai văzuseră aşa ceva în viaţa lor.
Era 1987, spre sfârşitul comunismului, când nu mai găseai nimic. Eu îmi permiteam fiţe, ea mă ruga să nu mănânc la cofetărie, că ştia ea de ce, mie nu îmi păsa. Ei, şi uite aşa am făcut hepatită. Acuma, nu tot timpul maică-mea avea lapte sau lapte praf. M-au internat, m-au ţinut vreo 2 luni la infecţioase, timp în care maică-mea uneori stătea la coadă de la 2 noaptea să ia câte două sticle cu zer din ăla căruia ăia îi spuneau lapte să îmi facă o brănză de vaci cu gust de cretă. Că na, nu grăsime, nu nimic, de unde gust? Dar mie nu îmi mai trecea boala. Deja trecuseră 2 luni din clasa a doua şi eu tot în spital eram.
De ce? Pentru că eram malnutrit. Noi, în salonul de copii, primeam în fiecare zi câte o zeamă lungă, fără niciun gust, nu avea sare sau gen, ce să mai, meniu de puşcăriaşi. Uneori, câte unul dintre noi găsea, aşa, câte o fascie de muşchi de animal, iar restul eram mereu, uou, şmecher. Tot timpul mă întrebam unde pula mea e carnea. Ei, într-o zi am aflat. Fix la prânz, m-am dus la veceu. Pe hol, treceam pe lângă cabinetul medical. Uşa era deschisă, pe mijloc era o masă, iar pe ea trona un platou plin cu o piramidă de carne de pui.
Deci, alea (că erau nişte-să-le-spunem-doamne-că-nu-vreau-să-vorbesc-urât), asistente, infirmiere, doctoriţe (sorry, fetelor, chiar erau femei toate) ne luau carnea din ciorbă şi o mâncau ele, că bănuiesc că nu o păstrau să o dea la câini. Dincolo de faptul că dacă există un iad ele au rezervare acolo din 1987 cel puţin, nu ştiu eu, ca jurist, ce pedeapsă le-aş putea da că furau mâncarea de la copiii bolnavi. Am putea spune ok, era greu, nu găseai carne, dar pe bune? Până şi mie îmi e greu acum să zic mai mult despre asta. Mult timp totul mi s-a dat peste cap. Am zis pula mea, dacă adulţii fac din astea, de ce aş respecta eu regulile? A durat mult şi am luat multe bătăi să mă reeduc. Pentru mine nu mai exista nimic sfânt, mi-a luat ceva să-mi dau seama din nou ce e bine şi ce e rău. Aveam vreo 8 ani.
marți, 12 februarie 2019
miercuri, 30 ianuarie 2019
Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXIV)
Eu sunt cam bou. La ce mă refer: îmi lipseşte partea de empatie cu femeile. Adică nu îmi dau seama dacă o femeie mă place sau nu. Şi nu zic aşa, pe stradă. Nu. După discuţii. Uneori am impresia că una mi-ar suge pula în primul veceu pe care îl găsim, eu îi propun ceva nu chiar asemănător, dar măcar o cafea sau gen şi ea se uită la mine ca la un nebun, iar altă dată poate să-şi dea una chiloţii jos în faţa mea şi să nu realizez că vrea să se culce cu mine. Acestea fiind spuse, iată un desfăşurător aproximativ de weekend-ul ăsta:
Sâmbătă, 26 ianuarie 2019, Frankfurt am Main, nu-pot-să-zic-la-ce-instituţie
13:30
Eu cu două amice, ziariste portugheze, intrăm în instituţie şi mergem direct la centrul de presă. Bem câte două beri, după care patrulăm prin expoziţie.
15:30
Eu cu două amice bulgăroaice, ziariste şi ele, ne întâlnim pentru al şaptelea an consecutiv la acelaşi eveniment, în centrul de presă. Heeeeeei. Bem câte două beri.
17:30
Începe happy hour la centrul de presă. Eu cu bulgăroaicele şi cu portughezele începem să bem ca la concurs. Eu, 2 beri şi 2 pahare de vin într-o oră. Se putea mai bine, dar asta e, e un început de an mai dificil, ce să-i faci.
18:30
Ne îmbarcăm în autocare şi plecăm spre restaurant. Pe drum bem.
19:00
Ajungem la restaurant. Ne împrăştiem pe la mese şi continuăm să bem ca demenţii. Bem ca atunci când plăteşte altcineva, pentru că ghici ce, plăteşte altcineva.
20:00
Deja toată lumea e beată pulă. Remarc la un moment dat că toată lumea îmi spune pe nume. Inclusiv unii pe care nu mi-i amintesc de nicăieri. Cal breaz, ce să-i faci, îmi zic.
20:30
Afară, la o ţigară, îi spun colegului din Turcia care fuma lângă mine că ţara lui era cândva mişto, iar acum e de căcat. Zice, scurt, da. Îl înţeleg. Cel puţin pentru el, e valabil. Să fii azi ziarist în Turcia înseamnă să fii cu un pas în puşcărie tot timpul.
21:00
La ţigară apare unguroaica. Nu pot să nu remarc că râde ca proasta la tot ce zic. O altă unguroaică, şmecheră la instituţie, născută în România dar neştiind o boabă de română sau maghiară, îmi spune în engleză că aia e nu ştiu ce mare sculă la reprezentanţa instituţiei în Ungaria. Mă doare-n pulă.
21:30
Deja unguroaica e călare pe mine. Mă ia în braţe, mă mângâie, mă nu ştiu ce. Eu habar n-am cum să reacţionez. Toată lumea râde. Nu de noi. De glumiţele pe care le facem toţi. Remarc în gura mare că uite, io-s român, între un turc şi o unguroaică. Voi vă daţi seama ce avem aicea? Turcia, România, Ungaria. Gândiţi-vă un pic la trecut. Veselie generală.
22:00
Ieşim iar la ţigară. Unguroaica declară public că mă iubeşte, mă ia în braţe pe la spate şi mă sărută pe ceafă. Eu mă hlizesc ca o pizdă din aia la care se dă un dârlău mai tupeist.
22:30
Citeşte mai sus.
23:00
Petrecerea corporatista se termină, ne azdrucăm în autocare şi ne retragem strategic spre hotel.
23:30
Ajungem la hotel. Lumea nu mai e beată pulă. Lumea e beată muie. Aşa că, în spiritul tradiţiei, eu cu bulgăroaicele şi cu portughezele ne hotărâm să continuăm să bem în barul hotelului. Fără să o întrebe nimeni, unguroaica se hotărăşte să facă şi ea acelaşi lucru cu noi.
Duminică, 27 ianuarie 2019, Frankfurt am Main
00:30
Bem şi râdem ca demenţii. Unguroaica e tot călare pe mine. Lumea se uită cam picior peste picior la ea, şi eu la fel. Nu mai înţeleg nimic. Ei, eşti beat, Cristi, îmi zic. Deja vorbesc cu ea într-o amestecătură de germană cu engleză, că ea nu prea o bungheşte pe a doua. Sunt uimit cât de fluent sunt în germană. Se pare că şi gangsta rapul german e bun la ceva.
01:00
Unguroaica se ridică şi zice gata. Pleacă la bar, se întoarce, mă ia de după gât, mă pupă pe obraz şi îmi şopteşte: ţi-am plătit nota. Zic uau, mulţumesc. Se uită la mine şi pleacă. Eu continui să beau.
17:30
Happy hour la centrul de presă. Beau.
20:00
Ajung la hotel. În faţă, fumând o ţigară, singură ca o stafie în întunericul ploios, unguroaica. Era pământie la faţă, se vedea că îi fusese rău toată ziua şi încă nu îi trecuse mahmureala. Când m-a recunoscut, mi-am dat seama că în momentul ăla şi-ar fi dorit să aibă propria ei linie de metrou mai mult decât vecinii mei din Drumu Taberei, numai să nu o vadă nimeni. Prea târziu. Dar vezi, a propos de empatie, simptomele astea le recunosc mereu M-am dus la ea, am salutat-o, am vrut s-o bat pe umăr şi s-a ferit. Am vorbit, oricum. Mi-a zis că nu îşi aminteşte ce a făcut de când am ajuns la hotel, plus alte chestii în germană pe care nu le-am înţeles, dar am înţeles că mi-a zis din nou că mi-a plătit nota. Pe geam, în restaurantul hotelului, la o masă, bulgăroaicele, cu laptopurile în faţă. Vezi-doamne, ele munceau. Dar aveau şi câte o bere în faţă. Probabil, de lene sau mahmureală, n-au vrut să facă cei 30 kilometri pe zi pe care îi faci de obicei în târgul ăla. Le înţeleg. Nici eu nu m-aş fi dus, dar aveam treabă. M-am dus direct la ele la masă şi am băut cu ele. Am discutat cu ele ca între nişte prieteni ce suntem despre faza din seara de dinainte. A fost un joc tipic good cop, bad cop. Aia mai tânără zice deci, aia ţi-a zis la ureche că ţi-a plătit nota? Păi, vroia să te ia în cameră! Aia mai bătrână, deşi nu-i dai mai mult de 30 ani, care îmi spune mereu că îi sunt ca un fiu şi care mi-a arătat rochia cu care vine la nunta mea zice lasă, Cristian, şi aşa avea vreo 50 ani. Înclin să o cred pe prima.
Luni, 28 ianuarie 2019, Frankfurt am Main
14:00
În centrul de presă mă întâlnesc iar cu unguroaica. Arată bine. Nu cred că are 50 de ani, se vede că i-a trecut mahmureala, are ochi mişto, dar în faţa mea îi ţine în pământ. Mă lasă de data asta să îi pun mâna pe umăr şi îi zic: data următoare plătesc eu. Oftează.
Miercuri, 30 ianuarie 2019, Bucureşti
14:00
Sunt cam fraier.
Sâmbătă, 26 ianuarie 2019, Frankfurt am Main, nu-pot-să-zic-la-ce-instituţie
13:30
Eu cu două amice, ziariste portugheze, intrăm în instituţie şi mergem direct la centrul de presă. Bem câte două beri, după care patrulăm prin expoziţie.
15:30
Eu cu două amice bulgăroaice, ziariste şi ele, ne întâlnim pentru al şaptelea an consecutiv la acelaşi eveniment, în centrul de presă. Heeeeeei. Bem câte două beri.
17:30
Începe happy hour la centrul de presă. Eu cu bulgăroaicele şi cu portughezele începem să bem ca la concurs. Eu, 2 beri şi 2 pahare de vin într-o oră. Se putea mai bine, dar asta e, e un început de an mai dificil, ce să-i faci.
18:30
Ne îmbarcăm în autocare şi plecăm spre restaurant. Pe drum bem.
19:00
Ajungem la restaurant. Ne împrăştiem pe la mese şi continuăm să bem ca demenţii. Bem ca atunci când plăteşte altcineva, pentru că ghici ce, plăteşte altcineva.
20:00
Deja toată lumea e beată pulă. Remarc la un moment dat că toată lumea îmi spune pe nume. Inclusiv unii pe care nu mi-i amintesc de nicăieri. Cal breaz, ce să-i faci, îmi zic.
20:30
Afară, la o ţigară, îi spun colegului din Turcia care fuma lângă mine că ţara lui era cândva mişto, iar acum e de căcat. Zice, scurt, da. Îl înţeleg. Cel puţin pentru el, e valabil. Să fii azi ziarist în Turcia înseamnă să fii cu un pas în puşcărie tot timpul.
21:00
La ţigară apare unguroaica. Nu pot să nu remarc că râde ca proasta la tot ce zic. O altă unguroaică, şmecheră la instituţie, născută în România dar neştiind o boabă de română sau maghiară, îmi spune în engleză că aia e nu ştiu ce mare sculă la reprezentanţa instituţiei în Ungaria. Mă doare-n pulă.
21:30
Deja unguroaica e călare pe mine. Mă ia în braţe, mă mângâie, mă nu ştiu ce. Eu habar n-am cum să reacţionez. Toată lumea râde. Nu de noi. De glumiţele pe care le facem toţi. Remarc în gura mare că uite, io-s român, între un turc şi o unguroaică. Voi vă daţi seama ce avem aicea? Turcia, România, Ungaria. Gândiţi-vă un pic la trecut. Veselie generală.
22:00
Ieşim iar la ţigară. Unguroaica declară public că mă iubeşte, mă ia în braţe pe la spate şi mă sărută pe ceafă. Eu mă hlizesc ca o pizdă din aia la care se dă un dârlău mai tupeist.
22:30
Citeşte mai sus.
23:00
Petrecerea corporatista se termină, ne azdrucăm în autocare şi ne retragem strategic spre hotel.
23:30
Ajungem la hotel. Lumea nu mai e beată pulă. Lumea e beată muie. Aşa că, în spiritul tradiţiei, eu cu bulgăroaicele şi cu portughezele ne hotărâm să continuăm să bem în barul hotelului. Fără să o întrebe nimeni, unguroaica se hotărăşte să facă şi ea acelaşi lucru cu noi.
Duminică, 27 ianuarie 2019, Frankfurt am Main
00:30
Bem şi râdem ca demenţii. Unguroaica e tot călare pe mine. Lumea se uită cam picior peste picior la ea, şi eu la fel. Nu mai înţeleg nimic. Ei, eşti beat, Cristi, îmi zic. Deja vorbesc cu ea într-o amestecătură de germană cu engleză, că ea nu prea o bungheşte pe a doua. Sunt uimit cât de fluent sunt în germană. Se pare că şi gangsta rapul german e bun la ceva.
01:00
Unguroaica se ridică şi zice gata. Pleacă la bar, se întoarce, mă ia de după gât, mă pupă pe obraz şi îmi şopteşte: ţi-am plătit nota. Zic uau, mulţumesc. Se uită la mine şi pleacă. Eu continui să beau.
17:30
Happy hour la centrul de presă. Beau.
20:00
Ajung la hotel. În faţă, fumând o ţigară, singură ca o stafie în întunericul ploios, unguroaica. Era pământie la faţă, se vedea că îi fusese rău toată ziua şi încă nu îi trecuse mahmureala. Când m-a recunoscut, mi-am dat seama că în momentul ăla şi-ar fi dorit să aibă propria ei linie de metrou mai mult decât vecinii mei din Drumu Taberei, numai să nu o vadă nimeni. Prea târziu. Dar vezi, a propos de empatie, simptomele astea le recunosc mereu M-am dus la ea, am salutat-o, am vrut s-o bat pe umăr şi s-a ferit. Am vorbit, oricum. Mi-a zis că nu îşi aminteşte ce a făcut de când am ajuns la hotel, plus alte chestii în germană pe care nu le-am înţeles, dar am înţeles că mi-a zis din nou că mi-a plătit nota. Pe geam, în restaurantul hotelului, la o masă, bulgăroaicele, cu laptopurile în faţă. Vezi-doamne, ele munceau. Dar aveau şi câte o bere în faţă. Probabil, de lene sau mahmureală, n-au vrut să facă cei 30 kilometri pe zi pe care îi faci de obicei în târgul ăla. Le înţeleg. Nici eu nu m-aş fi dus, dar aveam treabă. M-am dus direct la ele la masă şi am băut cu ele. Am discutat cu ele ca între nişte prieteni ce suntem despre faza din seara de dinainte. A fost un joc tipic good cop, bad cop. Aia mai tânără zice deci, aia ţi-a zis la ureche că ţi-a plătit nota? Păi, vroia să te ia în cameră! Aia mai bătrână, deşi nu-i dai mai mult de 30 ani, care îmi spune mereu că îi sunt ca un fiu şi care mi-a arătat rochia cu care vine la nunta mea zice lasă, Cristian, şi aşa avea vreo 50 ani. Înclin să o cred pe prima.
Luni, 28 ianuarie 2019, Frankfurt am Main
14:00
În centrul de presă mă întâlnesc iar cu unguroaica. Arată bine. Nu cred că are 50 de ani, se vede că i-a trecut mahmureala, are ochi mişto, dar în faţa mea îi ţine în pământ. Mă lasă de data asta să îi pun mâna pe umăr şi îi zic: data următoare plătesc eu. Oftează.
Miercuri, 30 ianuarie 2019, Bucureşti
14:00
Sunt cam fraier.
vineri, 11 ianuarie 2019
10 Ianuarie 2018
Felicitări, ne-au dat ăştia uniunea pe mână, suntem şefii la UE, cum zicea cineva. Românii nu au mai fost niciodată aşa. Uite o afirmaţie care poate fi şi adevărată şi falsă în acelaşi timp.
·
Avem deja o Primă Domnişoară a ţării cu care dictatorul dement face paradă peste tot
·
Dictatorul dement nu conduce ţara oficial, dar
face ce vrea, distruge pe cine vrea, pentru că poate
·
Dictatorul dement e incredibil de bogat, fără
niciun motiv aparent.
·
Însă el nu se murdăreşte pe mâini, trimite camarila
să facă treburile murdare.
·
Camarila plină de lichele se execută, pentru că
şi puterea e o boală, iar banii sunt şi ei buni.
·
Poliţia e aservită.
·
Jandarmeria bate.
·
Ţara e plină de analfabeţi şi înapoiată.
·
Nu pupi un post la stat dacă nu ştii pe cineva
Politicienii îşi aduc aminte de tine doar când sunt alegeri.
Lumea e ignorantă, divizată, suspicioasă, speriată, egoistă (am să fiu fin, să îi zicem altruistă selectiv) şi rea.
·
Urmează o catastrofă.
·
V-a plăcut? Sună familiar? Nu ar trebui, pentru că am descris România anului
1940. Ne-am schimbat foarte mult de atunci: acum avem smartphone. Glumesc, desigur. Adevăru-i că s-au schimbat multe, enorm de multe. 1940. Un an fatidic. Priveam cu toţii senini cum pierdem jumătate de ţară aproape, fără să facem nimic, iar distracţia de-abia începea. Venea războiul, veneau ruşii, veneau comuniştii, venea Ceauşescu, venea revoluţia, venea capitalismul... Astăzi, ţara mea are grijă de cine a adoptat-o. A ajuns departe. România s-a schimbat enorm în anii ăştia. Dar noi nu, mă.
vineri, 14 decembrie 2018
Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXIII)
După 15 ani, se vedeau din nou. Era frig. Ea a vrut să îl îmbrăţişeze. El i-a luat mâinile într-ale lui şi i-a zis:
-Hai să întrăm, să ne lăsăm gecile jos şi să ne îmbrăţişăm atunci.
-Hai să întrăm, să ne lăsăm gecile jos şi să ne îmbrăţişăm atunci.
sâmbătă, 1 decembrie 2018
miercuri, 21 noiembrie 2018
Extrovertiţii
Recunosc. Sunt introvertit. Ştiu, trăim nişte vremuri în care nu mai e la modă să spui aşa ceva, dar eu simt mereu că trebuie să mărturisesc oricând asta fără teamă şi cu sufletul curat. Pentru că nu pot să neg cine sunt, cred (deşi provin dintr-o familie cu o lungă tradiţie introvertită - mai ales pe partea ardeleană) că nu pot să neg nici educaţia introvertită pe care mi-au asigurat-o părinţii şi apropiaţii. Dar acum mai am ceva de spus, pentru că nu mai pot, am tăcut destul, uitaţi-vă şi voi de când n-am mai scris.
Pe scurt: am început să am o problemă cu extrovertiţii. Sigur, nu ai spune că tocmai eu am o problemă cu cineva. Ştiţi cum e la noi, la introvertiţi, nu prea ai treabă cu alţii. Dar cred că extrovertiţii ar putea să nu mai abuzeze de ce fac, sincer. I-am lăsat în pace, extrovertiţii nu sunt condamnaţi de codul penal, nu le face nimeni nimic, dar să fie, domnule, extrovertiţi la ei acasă! Ce-i asta. Sau pe la americani, pe acolo, pe la olandezi, că la ăia am auzit că ai voie tot. Dar să văd aşa ceva pe stradă în ţara mea? Până aici. Stop.
Adică pe cuvântul meu, nu vi se pare că-s cam peste tot în ultima vreme? Poate-s şi ei un fel de haştagişti, sau de tineri frumoşi şi liberi, dacă înţelegi ce vreau să zic.... #extrovertist, ei? Heheheeei, dacă eraţi voi în Rusia nu mai făceaţi din astea. Dar, pe bune, fraţilor! Cum îi explic eu copilului meu când trec pe lângă noi pe stradă doi extrovertiţi? Sau trei, că ăştia... Merg mai mult în grupuri, să zicem. Dar să lăsăm asta, să ne gândim numai la câte drepturi au. În stilul ăsta, extrovertismul ăsta o să devină obligatoriu.
Un ultim cuvânt: dacă copilul tău vine într-o zi acasă şi-ţi zice în faţă tată, eu sunt extrovertit, tu ai fi de acord cu aşa ceva? Gândiţi-vă!
Pe scurt: am început să am o problemă cu extrovertiţii. Sigur, nu ai spune că tocmai eu am o problemă cu cineva. Ştiţi cum e la noi, la introvertiţi, nu prea ai treabă cu alţii. Dar cred că extrovertiţii ar putea să nu mai abuzeze de ce fac, sincer. I-am lăsat în pace, extrovertiţii nu sunt condamnaţi de codul penal, nu le face nimeni nimic, dar să fie, domnule, extrovertiţi la ei acasă! Ce-i asta. Sau pe la americani, pe acolo, pe la olandezi, că la ăia am auzit că ai voie tot. Dar să văd aşa ceva pe stradă în ţara mea? Până aici. Stop.
Adică pe cuvântul meu, nu vi se pare că-s cam peste tot în ultima vreme? Poate-s şi ei un fel de haştagişti, sau de tineri frumoşi şi liberi, dacă înţelegi ce vreau să zic.... #extrovertist, ei? Heheheeei, dacă eraţi voi în Rusia nu mai făceaţi din astea. Dar, pe bune, fraţilor! Cum îi explic eu copilului meu când trec pe lângă noi pe stradă doi extrovertiţi? Sau trei, că ăştia... Merg mai mult în grupuri, să zicem. Dar să lăsăm asta, să ne gândim numai la câte drepturi au. În stilul ăsta, extrovertismul ăsta o să devină obligatoriu.
Un ultim cuvânt: dacă copilul tău vine într-o zi acasă şi-ţi zice în faţă tată, eu sunt extrovertit, tu ai fi de acord cu aşa ceva? Gândiţi-vă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
