Când m-am operat eu pe la vreo 20 ani (nicio problemă, m-au tăiat pe vreo 25 noiembrie și pe 1 ianuarie eram la sală, băgam antrenament), la un spital militar din Focșani, aveam un coleg de salon foarte interesant, politician, primarul unei comune de prin Vrancea. Și s-a întâmplat ceva ciudat. Au început să moară oameni în spital, pe etajul nostru, foarte rapid. În prima noapte cineva de la patru saloane mai încolo, în a doua noapte cineva de la trei saloane mai încolo, în a treia noapte cineva din două saloane mai încolo, în a patra noapte cineva din salonul vecin și în noaptea despre care vorbesc discutam cu el și am văzut o baltă de sânge sub patul lui.

"Hai, că-i rândul nostru", mi-am zis, dar nu aveam de gând să las lucrurile așa. Eu avusesem apendicită, el fistule an4ale, deci, ce-am avut eu era pantaloni scurți pe lângă ce a avut el. Oi fi având eu boală pe politicieni. Dar asta nu însemna că trebuia să-l las să moară. Hai că mă duc la ăia din gardă să le zic. Doar că fusesem operat, ca și el, exact în ziua aia, un pic mai devreme și eram încă anesteziat, de fapt, o combinație de durere și anestezie. M-am ținut de pereți, aproape m-am târât până am ajuns la cabinet la alea să le spun ce se întâmpla. Ele s-au dus, că se mișcau mai rapid decât mine atunci, s-au uitat, au chemat medicul de gardă, care a venit foarte beat - știu de ce, că dacă te uitai în fișetul lui era atât de plin de băutură primită șpagă că nu aveai loc să arunci o țigară acolo. 

Medicul de gardă l-a luat și l-a operat din nou. Pe viu, că nu putea să-i facă două anestezii în aceeași zi. Când l-au adus înapoi în salon era mai alb la față decât cearșaful pe care stătea. Problema era alta: hemoragia nu se oprise, deci, el nu rezolvase nimic. Hai, chinuiește-te și tu din nou, Cristeani. Iar m-am prăvălit pe acolo până la asistente și ele s-au hotărât să-și bage așa și pe dincolo în doctorul ăla, au luat problema în mână, l-au dus pe respectivul în blocul operator și l-au operat ele, de capul lor. Nu le-a ieșit nici lor combinația. 

Până la urmă, cum-necum, reușește cineva să dea de doctorul care l-a operat. El era la vila lui de la Lepșa (Cascada Putnei, pentru cine nu cunoaște) la un mare grătar cu amicii, dar s-a azdrucat în mașină să vină la muncă. La intrarea în Focșani l-a oprit Poliția, că mergea și cu viteză și era și crâncen de beat.

-Păi, am treabă la spital.

-Nu-i nimic, vă ducem noi, nu puteți să conduceți așa.

Și l-a adus Poliția la spital.

Mă rog, așa-mi închipui eu că a avut loc discuția dintre ei. Ce m-a amuzat pe mine este că Poliția a calculat că el nu putea să conducă așa, dar putea să opereze așa. Și-a ajuns și l-a operat pe pacient deja nu mai țin minte a câta oară și l-a salvat, mă. După două zile, eram acolo amândoi, mâncam la aceeași masă. Mâncare din aia pe care bănuiam că încă n-avea voie s-o consume încă . Și chiar l-am întrebat:

-Dar dumneastră, cu tocănița aia, sigur sunteți ok?

-Ei....

Dar am zis hai, e un om care a văzut moartea cu ochii, vii și tu acum și-i faci observații, lasă omul să "mănâncă".

Partea cu adevărat nebunească este alta. Ziceam zilele trecute de unul care s-a lăsat de armată și iubea năpârci. Ei, doctorul ăsta care ne-a operat, Horațiu Nuștiucum, era un erou de război care s-a lăsat de armată altfel. Na, medic militar, era veteran de prin teatre de luptă, medaliat prin Somalia și Irak - a propos, există o grămadă de Ion, Gheorghe, Vasile, Maria sau Ioana în Somalia, că atunci când era acolo, pe lângă tratat soldați, făcea și pe mamoșul cu localnicele, deci, le asista la naștere și le și boteza copiii. Tipul ăsta s-a spânzurat pe la vreo 40 ani. Aș fi vrut să îl întreb de ce, dar nu mai este printre noi ca să răspundă. Avea tot. Funcție, grad, poziție, vile, bani, mașini și totuși a luat decizia asta. Cum spuneam, pe el nu mai am cum să-l întreb de ce, rămâne să mă întreb pe mine cum e posibil așa ceva. 

 

 Vine elevul ăsta al meu la mine. Îl pregăteam la română să intre la liceu. Plângeam de sărea cămașa de pe mine. Nu știa ce să îmi facă și chiar nu avea ce să îmi facă. Și nici eu nu știam ce să-i fac lui.Io-l pregăteam la română să intre la liceu și tocmai luasem 5,50 la româna la oral la BAC. Ce lecții să-i mai dau eu dacă eu am luat 5? Explicații de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat există, dar n-o să le dau eu acum. Culmea culmilor, la română scris am luat 9,65, deși am un scris de mână oribil și era examen scris. Dar dacă i se pare cuiva că eu știu română de 5,50, îl/o rog să zică asta aici și promit că nu mă supăr.

Ideea e că eu îl pregăteam gratis și pe el, și pe altul, despre el am auzit mai târziu că îi cerea bani doamnei mamei lui, că cică să îmi ia mie cafele și țigări, deși eu nu i-am cerut niciodată nimic, mai ales de la o mamă care creștea singură doi copii, dar asta e problema lui, nu a mea. Îi pregăteam gratis dintr-un motiv care era, de fapt, egoist. Pregătindu-i pe ei pentru liceu mă pregăteam pe mine pentru facultate. Au luat amândoi examenul la liceu pe motiv de notă bună la română, ambii la profilul meu, istorie-științe sociale. Niciunul dintre ei nu mi-a spus vreodată mulțumesc. 

Erau niște băieți săraci care m-au rugat să îi ajut și am făcut-o, că nici eu nu eram bogat.  

 Era bărbat bine, campion de atletism, alea-alea. Și chiar era un tip atletic. L-am văzut eu nimerindu-l direct în piept cu o piatră pe unul care ne pietruia pe noi de la etajul 5 dintr-un șantier. Prin clasa a opta. Dup-aia a plecat la liceul militar și probabil multă lume s-a bucurat, mai ales părinții, că avea niște apucături cam ciudate. Și na, în liceu, într-o vacanță, s-a îndrăgostit. Șiu asta pentru că îmi dădea mie scrisorile de dragoste și i le dădeam eu ei și invers, nu știu de ce. Dar asta este, le-am citit. 

Ce nu înțelegeam eu era de ce îi plăcea lui de ea. Pe lângă mine, avea un fizic de zeu roman, prost nu părea și totuși... Deci, ca să explic, ea era o strâmbă ochelaristă din aia cu dinții aruncați cu praștia în gură, care nu părea să iasă cu nimic în evidență, ori poate prin tocilarism, M-am gândit "taci, mă, poate ăsta-i sapiosecsual". Că lumea zicea că-i deșteaptă, că e fiică de director de școală și nu știu ce. Dar am stat de vorbă cu ea de n ori și niciodată n-a dat vreun semn că o dă afară inteligența din casă. 

Până la urmă și-au văzut de drum fiecare, el după liceul militar s-a hotărât că armata nu-i de el, și-a băgat picioarele în școala de ofițeri și a venit la București și a făcut Politehnica. Dar m-am întrebat de câteva ori ce i-a plăcut la ciuciubata aia. Și-am zis "băi, liceu militar, plin de pvli și de labe acolo, na, încerci să futz tot ce are puls".  Acum este mândrul tată al unei absolvente de liceu. Ce-i ciudat este că fiică-sa seamănă izbitor cu tipa aia pe care o iubea el atunci. Gata, am bârfit. 

 "Rad boiaua și-o topesc"

Într-a doua, cred că era 1987 sau ceva, la Casa Pionierilor, la cercul de desen, vine soțul profesoarei, el însuși profesor de desen la un liceu  și-i spune ceva la ureche. Și ea:

-Cum? Au băgat slănină la magazin??? Gata, mă duc să mă pun la coadă!  A, e cu boia? Nicio problemă, rad boiaua și-o topesc. O pun la borcan și când am nevoie o fac ulei și o pun la mâncare.

Și se întoarce spre noi:

-Copii, voi stați aici și terminați ce aveți de pictat până mă întorc eu de la coadă. Dar nu folosiți ulei de la grăsimea din slănină când desenați, da?

Noi ne uitam unii la alții la modul "să dai boiaua jos de pe slănină, ce-i asta? Că și slănina și boiaua sunt greu de găsit." Până și noi, niște copii, știam asta. Cui este nostalgic după vremurile alea îi urez să descopere călătoria în timp și să se întoarcă în acel frumos atunci. 

Mi-am amintit de mine mai devreme, de pe când eram cu mâna spânzurată după operație și mă chinuiam să deschid ușa blocului cu una singură și o vecină pensionară plictisită mă lua la salturi că de ce deschid ușa cu piciorul. "Pentru că așa pot, madam, cu mâna și piciorul, cu ce vrei s-o deschid, cu o mână și cu gura?! Nu mai bine mă ajuți?!" îmi venea să urlu la ea, dar n-am făcut-o, mă știți pe mine. Dar azi din nou mi-am adus aminte că ușa aia e greu de manevrat, mai ales pentru incapacitați temporar sau permanent ori pentru bătrâni sau copii. Că mă pregăteam să intru și-am auzit din spate "Nu mă aștepți și pe mine?". Era vecinul meu bătrân spre foarte bătrân de la nu știu ce etaj. 

A durat ceva până a ajuns la ușă, dar l-am așteptat, nicio problemă. Penultima dată când l-am ajutat cu ușa a fost ciudat, iar ușa aia a văzut multe, vă zic. L-am ajutat cu ușa și era să-l ajut de toți banii. L-am prins din urmă când se chinuia cu ea și-am zis în capul meu stai așa, și-am tras ușa cu tot cu el, de era să-l arunc în grădină, că la el era așa, un fel de combinație, trăgea, dar se și sprijinea de ea. Și na, când ai văzut cum e să te chinui cu o ușă o perioadă și nu-ți dai seama cum e să te chinui cu ea tot restul vieții nu știu ce fel de om ești. Deci, așteptaj. A ajuns, a urmat uzualul schimb de politețuri, după care zice:

-Asta-i scara?

-Da, asta-i scara A.

-Nu, dacă asta-i scara.

Se referea la treaptă, că e și o din aia acolo.

-Da, da. Mă gândeam că vă refereați la scara-scară, că eu le-am confundat o dată.

-Eh, ești mai nou.

"Eh, eram mai beat și mai drogat, dar între timp m-am lăsat, că au trecut vreo 12 ani de când stau aici, dar să știți că pe vremea aia am avut și un episod când am greșit etajul, dar, din nou, m-am lăsat. A, v-am mai spus că m-am lăsat? Și chiar da, m-am lăsat." Dar nu i-am zis că m-am lăsat. I-am zis atât:

-Eh. Era întuneric. 

Ne despărțim și o iau înainte și-l aud din urmă:

-Eh, mergi la vot?

-Eh. Da.

Așa. Vine un amic la redacție când eram pe la revista aia de calculatoare sau magazinul ăla de calculatoare, cum îi zicea cineva. Fost coleg, se dusese unde erau banii ăia adevărați, își dorea o carieră serioasă, nu ce făceam eu. Dar na, relația cu presa e importantă mereu, iar influencerii pe vremea aia încă se încălțau cu fesul ca să nu le fie frig când mergeau în picioare pe sub pat. Așa că vine la origini, la presă. Și-mi dă o supersculă de laptop, costa 70 milioane acum 15 ani, încă nu fusese lansat pe piața de la noi. Să-l testez și să-i bag un review la ziar. Hai. Hai.

Dă-i teste, dă-i benchmarkuri, băi, bijuterie, ce mai. Deci, șmecher-șmecher. Mi-am luat laptop nou anul trecut, dar ăla de acum câți ani am zis e mai bun și acum. Trece timpul, două săptămâni sau cât a fost, îmi fac treaba, mă joc cu el pe toate părțile, era de 10 din 10, pe bune. După care, când mă pregăteam să-l sun pe om, să-l anunț că am terminat și de testat și de scris, descopăr cu groază ceva: calculatorul era. Ce nu găseam era ambalajul de la el, adică nici suporturi de driveuri, nici licențe, nici garanții, nici nimic.  Doar el și încărcătorul. Cu niște întrebări indirecte, am aflat ce se întâmplase - doamna de serviciu aflase că provenim din aceeași zonă geografică a vrut să se comporte ca o mamă și mi-a făcut curat foarte serios pe birou și a aruncat tot.

Îmi venea să intru sub pământ, nu știam ce ar fi putut să urmeze, deși sincer, dacă aveam banii ăia aș fi cumpărat eu scula aia. Doar că trebuia să prestez cel puțin vreo două luni pentru banii ăia. Dar mi-am luat inima în dinți și l-am anunțat și omul, băiat de zahăr, a zis nicio problemă. Am răsuflat ușurat. Deja nu mă mai gândeam doar la mine, mă gândeam și la el, că poate avea și el de dat explicații mai sus la el pentru așa ceva. Ca să nu mai zic că am văzut mailuri cu cc la șefi pentru mai puțin de atât. Vine, îl ia și mă întreabă:

-Băi, acum, pe bune, lasă faza aia, că nu se întâmplă nimic, am eu grijă. Așa-i că e...

--O jucărie fantastică. O să citești recenzia, am trimis la corectură, pleacă la tipar...

-Ți-a plăcut touchscreenul? 

-Care touchscreen?

-