Aș fi vrut să spun mai multe lucruri. Aș fi putut pune pe net pisici, chestii, dar nu o fac. Vine o perioadă foarte nasoală. Ne uităm la ea la mișto, "hai, mă, ce ne interesează pe noi" șamd. Dar alegerile din Moldova sunt foarte grele. Poate nu vrem noi să credem. Dar ne afecteaza mai mult decât prevede legea.

 Deci, intră profesoara asta de engleză în clasă. Eram schimbul 2, după amiază, era ultima oră. Vorbeam cu singurul meu coleg de clasă, restul erau fete, na, noi, fii de ofițeri, ceva despre armată. Ea:

-Ce-ai zis, Cristian, ce moacă???

-Nu, doamna profesoară, vorbeam de armată!

-Afară!

-Doamna profesoară, dar n-am...

-Afară!

M-am apucat să-mi iau ruccsacul etc., nu. Mi-a zis:

-Nu, stai pe hol până când îți zic eu.

Și am stat acolo ca un idiot neștiind unde am greșit.

Dar m-am supărat. Eu, olimpic la engleză, știți, nu am cunoștință ce profesoare ați avut voi, poate asta era ori mai sclerozată, ori mai avansată, întotdeauna întreba toată clasa cum see cheamă cutare, deși eu făceam febră musculară cu mâna pe sus. Că restul nu știau. Și m-am oprit din ridicat mâna. Că se ridica mâna întotdeauna la mine, adică eu, când era ceva.

Din momentul ăla nu am mai ridicat pe bune mâna niciodată. Treburile se întâmplă ca de obicei, dar nu la fel. Profa, altminteri, pă interacțiune, nu prea avea cu cine, ne lua pe rând și până la urmă tot la mine ajungea.

-Deci?

-Așa.

-Da.

Până la urmă, la sfârșitul anului, mă scoală în picioare:

-Cristian, poate nu am înțeles eu corect.

 Mă-ntorceam de la mare după un 1 mai cu tovarășul ăsta al meu. Tren full, cutare-cutare, dar prinsesem locuri. Și îi sună telefonul. Ringtone: "Așa sunt zilele meeelee...". Într-un vagon plin de rockeri. M-am întors spre el:

-Pe bune???

-Ce?

-Ringtone-ul.

-Păi?

-Păi, tu ești fan Prodigy de când te știu, uită-te și tu ce tricou ai pe tine!

-Nu, mă, nevastă-mea a setat asta pentru când mă sună ea.

Se ridicase tot vagonul în picioare și se uita la noi, că eram beți și vorbeam tare și râdea de conversația noastră. Of. Zic:

-N-avea ceva cu Florin Salam?

 Pfoai, deci, Drept Civil - Succesiuni. Examen. Restanță. Nu mă dusesem prima dată că aveam concurs. Am zis lasă, îl dau mai târziu. Mai târziu îl ratez dintr-un motiv tâmpit, am greșit sala, am citit pe un panou o sală ea însăși scrisă greșit și am nimerit într-un amfiteatru plin de inși care dădeau restanța la Criminologie, predată de Rodica Stănoiu, o turnătoare sinistră la securitate, dar care avea pretenția ca tu să fii corect. La literă dacă era vorba de capodopera ei. Când au văzut madamele de la secretariat că luasem 8 la Criminologie au zis uou. Dar asta a fost altă dată. 

Abia a treia oară am reușit și eu să ajung să dau examenul ăsta. El era de anul II, eu îl dădeam în anul IV.  Eram 2 restanțieri, eu și o domnișoară. Ne-a luat profesorul și ne-a băgat în biroul lui. Era primul meu examen oral din facultate, toate în rest fuseseră în scris. Profesorul, un dur. Nu era un din ăla care citise și el o carte, o povestise mai departe și dup-aia îi întreba pe ăilalți ce au înțeles din ea. Nu. El era autorul cursului și judecător pe la Înalta Curte sau gen.

M-a întors pe toate părțile. Mi-a pus un catralion de întrebări. Dar eram pe felie. Știam ce trebuia ca pe Tatăl Nostru. Și zice:

-Bine, 8.

Inițial, m-am enervat. Mă gândeam "Cum plm 8??? Am răspuns perfect la toate întrebările, cu articole și alineate din lege, cu doctrină, cu proceduri, nu mai zic că eu personal sunt sătul de procese de succesiune, am fost eu însumi la tribunal la înfățișări de procese din astea, că le am de zeci de ani în familie, deci, am și experiență și cunoștințe și tot!" Dar dup-aia m-am calmat. Mi-am zis "bă, 8 e o notă decentă, poate nu te-a ajutat fața sau ceva, n-ai vorbit destul de convingător, dar ai trecut și de hopul ăsta și poți să mergi mai departe".

Și vine rândul tipei. Băi, era lemn. Așa că am asistat la o scenă tragicomică. El zice:

-Păi, nota 4.

-Dom' profesor, nu se poate!

-Ba da, se poate.

-Dom' profesor, dacă nu iau examenul ăsta nu intru în examenul de licență! Vă rog frumos! Vă rog frumos!

-Ce să-ți fac eu, măi fato, dacă tu nu știi nimic?

-Dom' profesor, fac orice! Orice!

Și în momentul ăla s-au uitat amândoi la mine și m-am simțit în plus acolo. Acuma, moral, n-ai vrea să fii judecat de o judecătoare care nu știe nimic. Că, până la urmă, noi făceam Dreptul. Dar orice-oriceul ăla, până și pentru un naiv ca mine însemna chiar orice. Acuma, profesorul ar fi putut să spună:

-Băbăeatule, cu tine am terminat, ești liber.

Și să rămână doar el cu ea. Pe mine mă mânca limba să zic " băi fato, ca să zic așa, suntem 3, hai să facem un joagăr și cât durează mai vorbesc și eu cu dom' profesor, poate rezolvăm ceva". Dar am tăcut, dreacu, din gură, tocmai sărisem pârleazul și n-aveam chef de probleme.

Dar proful era un tip integru și nu a făcut acel orice, iar acel 4, 4 a rămas.

 O babă de la coadă de la magazin, cu un pekinez simpatic, cu care m-am împrietenit imediat și care a început automat să ne apere de toată lumea, deși nu ne ataca nimeni, zice:

-Pâi, cu astea două kile de cartofi mă descurc o lună! Da'  acuma plec, că vine viitura. Așa ceva...

Plătește și pleacă. OK. Și începe doamna vânzătoare:

-Doamne ferește! Da'  chiar crede că murim toți că plouă? N-am mai găsit oameni ca ăștia!

Și nu se mai oprea din vorbit, că a zis multe.

-Bună seara, hahaha, vreau și eu, vă rog, bucata aia de brânză de capră. Nici eu nu cred, dar doamna a fost simpatică.

15 ani să fi avut? Da, cam 15, că eram între a noua și a zecea. Mergeam noi pe jos între două localități, pe undeva prin munți și ne-a prins o ploaie din aia de toată frumusețea, de vară, torențială, cu fulgere, tunete, trăsnete, tot tacâmul. Ne-am adăpostit într-o stație de autobuz pe unde nu trecea niciun autobuz și ea zice:

-Dă-ți tricoul jos, nu vezi că ești ud leoarcă?

Cu mintea de azi, i-aș fi răspuns la modul următor:

-Îmi dau tricoul jos dacă îți dai și tu tricoul jos. Că și tu ești udă.

Dar la etatea aia eram prea fraier ca să mă gândesc atât de departe. Nu zic că azi aș fi mai inteligent, nu zic că nu-mi plăcea de ea, dimpotrivă, eram în cap după dumneaei. Dar atât s-a putut. Și nu zic nici că nu m-am gândit la prostii. Dar. Dau tricoul jos. Ea:

-Ce coș ai pe umăr! Dă-te mai așa să ți-l storc!

Și stăteam acolo, eu cu o fată de care îmi plăcea, doar noi doi, singuri pe o rază de doi kilometri, puteam să facem orice, că nu ne vedea nimeni și ce făceam noi era să îmi stoarcă ea un coș și eu să privesc așa, în ploaie și să mă gândesc "ce romantic!".