joi, 2 noiembrie 2017

Decizii

Bună dimineaţa. Astăzi vorbim despre depresie. A cui depresie? A mea, desigur. De ce aş face asta aici? Păi, la câţi inşi îşi împărtăşesc problemele cu necunoscuţii pe internet, ce mai contează unul în plus. Aşadar, cum văd şi trăiesc eu depresia: o chestie perversă. N-ai nicio bubă, niciun semn pe tine, nu ţi-e rău şi totuşi răul avansează, încet. Îţi devorează moralul, voinţa, nervii, relaţiile, cariera (dacă ai una), sănătatea şi, în final, viaţa.

Cum se manifestă? Că totuşi trebuie să aibă nişte semne, nişte semnale, nu? Că altfel cum îmi dădeam eu seama că şi la mine e la fel? Păi, nu ai chef de nimic. Mereu. Sau, când ai chef, ai chef de orice altceva în afară de ce trebuie să faci. Cum fac eu cu blogul, de exemplu. Viaţa ta socială o ia la vale, nu mai vrei să mai ieşi din casă, rămâi, încet, singur, ăia de la muncă te întreabă când mai ai şi tu chef să munceşti fără să ştie că fix ei te-au adus aici sau poate ştiu, dar nu-i interesează, din astea.

Cum am ajuns eu aici: totul a început acum 10 ani. Aveam vreo 28 ani, o carieră frumoasă şi promiţătoare, de fapt, două, pentru că eram şi un sportiv apreciat, campion şi primul arbritru român din disciplina mea premiat în străinătate, străinătatea o vedeam des cam cum văd unii Cora când se duc la cumpărături şi aveam o logodnică frumoasă şi iubitoare. Lumea era a mea. Asta, până prin 2008, când lucrurile au început s-o ia la vale.

Lucrurile au început cu serviciul. După un 2007 optimist nimeni n-a crezut că economia se duce dracului o perioadă. Inclusiv locul unde lucram eu. Încet, încet, salariul meu a început să întârzie. Sau să vină cu ţârâita. Bietul meu sălăriuţ. M-am uitat în jurul meu să mă angajez în altă parte, dar unde dracului să te bagi, mai toate afacerile care presupuneau ce făceam eu se duceau dracului precum castelele de cărţi. Deh, patroni şi manageri made în România. Totuşi, până găseam în altă parte, am zis măcar să am o ocupaţie, mai rămân la ăia.

Dar atunci a început marea lehamite. Ei întârziau cu banii? Întârziam şi eu cu ce aveam de făcut. Petreceam mai mult timp căutând joburi decât muncind. Sau citind toate căcaturile pe internet, tocmai ca să nu muncesc. Nu mai înţelegeam de ce să muncesc serios dacă ei nu mă plătesc serios. În acelaşi timp persistam şi într-o naivitate, încă aveam încredere în şefi şi mă gândeam că lucrurile aveau să-şi revină cumva. Plus că deja aveam de recuperat o groază de bani de luat de la ei şi-mi închipuiam că dacă plec nu-i mai văd vreodată. Evident, oricum nu i-am mai văzut vreodată.

Bineînţeles, toată problema asta cu serviciul, care era, de fapt, o problemă cu banii a atras după ea şi alte probleme. Cred că oricare dintre noi a avut probleme cu banii, chit că vorbim de bani de pâine, de bani de vilă la Miami sau de faptul că-ţi reprozează mă-ta că nu te descurci. E ok. Atâta timp cât problema asta nu antrenează şi alte chestii după. De exemplu, să te trezeşti că femeia se satură foarte repede să te ţină în cârcă şi pleacă. De două ori. Cum mi s-a întâmplat mie.

va urma

Niciun comentariu: