Am văzut azi o chestie. De fapt, două. Niște atacuri de phishing. Nu-s io vreun inginer de securitate IT, dar recunosc când văd un atac IT. Măcar atâta am învățat și eu. Calculatoare la 50, 60 lei. O ofertă, pfuai! Mă, asta nici măcar nu-i hackereală, e prosteală pe față. Multă lume crede că hackerii sunt așa, niște ochelariști cocoșați care stau pe un scaun la un calculator și îți sparg ție conturile. Dar ce-am văzut azi e un exemplu fantastic despre cum funcționează, de fapt, majoritatea chestiilor astea. De fapt, cei mai mulți așa-ziși hackeri n-au nici un fel de experiență în hacking și nici măcar vreun tip de educație de genul ăsta, te-ai putea gândi că moamă, au ăștia vreo 18 ani de Automatică, n-am nicio șansă împotriva lor. Nu. Sunt băieții ăia care te fac de chei în autobuz, te urmăresc până unde stai tu, dup-aia te urmăresc din nou când pleci și îți sparg casa. Sunt ăia care se uită peste umărul tău când bagi PIN-ul la bancomat, te fac de card la buzunar în metrou și dup-aia îți golesc contul. Sunt ăia care îți spun "hai, nu vrei să facem cutare și cutare? Dă-mi datele tale de login!" Sunt ăia care, pe vremuri, îți furau parola de la contul - zic contul că na, unii nu aveau mai multe, și dup-aia se foloseau de el să facă tot felul de chestii demente. Nu e hackereală. Se numește social engineering. 

Da

Am un tovarăș care avea un, de fapt, o câine labrador. Prietenă cu toți câinii din cartier când o scotea la primbare. Numai că era foarte prietenă și cu baloanele din casă. În sensul că le mânca pe toate. Nu mă întrebați de ce aveau ei multe baloane în casă. Fiecare cuplu cu plăcerile lui. Și nu le putea digera, așa că ajungeau să îi atârne din cvr. Drept urmare, el trebuia să... că... na, el trebuia să... își pună o mănușă și să extragă obiectele. Explica: "sunt doctor, trebuie să operez!". El e doctor în fizică atomică. La propriu, nu la mișteaux.

Ficțiune, cică

Ficțiune, cică 

Deci, 6 dimineața, frumos, mă. Deșteaptă-te, române, pe tevereu. Că muncit toată noaptea ca un MIG, adică mult și probabil degeaba, că cică trăiești din scris, dacă ăsta s-o chema scris șiii... mai mișteaux -  că dacă ăsta s-o fi chemând trăit. Că nu mai știi ce-i aia dimineață, ce-i aia seară, că ce-i ăla uichend, că ce-s alea sărbători, că ce-i aia relație, că la un moment dat chiar te întreabă relația ce s-a întâmplat cu relația voastră și unde ești tu, deși tu ești acolo... Mă rog, fizic. Și atât. Ai zice că măcar ai un scop, că o faci pentru ceva, că o faci pentru bani. Doar că. Doar că banii au o viață a lor și mai ales o voință a lor, care s-ar putea să nu coincidă mereu cu voința ta. Sau, mă rog, a noastră. Care noastră? Care noi?

-Eu vreau să mă mut într-un oraș mai mic.

-Ă...Nu cumva ai vrut să spui "să ne mutăm într-un oraș mai mic"? 

-Mda, să ne mutăm. Tu nu mă iubești, Cristean!

-Ă... Eu te respect!

-Păi, asta este! Tu mă respecți prea mult și mă iubești prea puțin! 

Tot 6 este. Nu 18. 6. Ai terminat de corectat textul, dar numai pentru că-i 6 și ai dedlain, că dacă ar fi după tine, n-ai termina niciodată să-l corectezi. Sau să-l scrii. Și ce primești pentru asta? Bani? Dragoste? Respect? Nu știi niciodată. Pe tevereu cântă copiii ăia Deșteaptă-te, române. Pe silențios. În boxele tale sună Aretha Franklin - Respect. Ciudat sincron. Ea sună ca o privighetoare dintr-un cor din ăla gospel, ei sunt îmbrăcați ca într-un cor din ăla gospel. Doar că nu se mișcă. Și ăia de la gospel se știe, se mișcă. Ei, copiii nu se mișcă, de data asta, nu ea. Ea n-avem de un' să știm, ea e doar audio, nu se vede, dar ceva spune că eppur si muove. Cum ar veni, ei cântă prea mult, dar se aud prea puțin. Sau respectă prea mult și-și iubesc țara prea puțin. Și uite așa se combină Aretha cu România și-n loc de respect sau iubire iese un fel de Respect, române.