Străvechea artă a înghițiturilor mici (V)*

Cică nu reușesc să leg două vorbe cu femeile de pe net pentru că sunt încă prea blană, zice amica mea psiholoagă, care-i mai nebună ca mine. Nu-i nimic, atunci, le leg cu maică-mea. Tocmai i-am zis povestea mea dementă cu întâlnirea de la Bruxelles cu femei cu divorțuri, cu telenovele, a rămas mască. Tot ce-a putut să spună a fost ceva gen vezi că munca-i cea mai importantă. M-am hotărât să-i spun toate tâmpeniile maică-mii (de fapt, nu chiar toate, sunt unele pe care nu le înțeleg nici eu).

Nu, nu i le zic ca să-i cer o părere, oricum nu le înțelege. Si se vede că se simte penibil când vorbim așa ceva. Deci, i le zic ca să mă distrez. I le zic și ca să recuperez. De rezolvat nu mai am ce sa rezolv, măcar să compensez pentru dățile alea când trebuia să vorbim amândoi și am tăcut. Într-un fel, s-o pun într-o postură din aia în care să-și dea seama că poate trebuia să mă învețe și pe mine ceva despre femei. Și, preventiv, să nu mai am parte de reproșuri după.

*încă mă mai gândesc dacă pun aici și episodul IV

Pontul zilei

Hârtia igienică stă cel mai bine pe calorifer.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (III)

Definiție din cartea aia din veceu -

Obiectivare: act de a proiecta în afară unele dintre senzațiile noastre interne.

Bun. Toată lumea a ajuns la un consens: scriu mai bine de când sunt singur. Bine că nu-s subiect de demonstrații, ca la Roșia Montană, că imediat îmi găseau majoritarii ceva de făcut. Mă și vedeam închis într-o chiliuță ca părintele Arsenie Papacioc, doar cu un calculator în față și fără femei, să nu mă tenteze. Și dă-i bube, mucegaiuri și noroi, ca autorul meu SF preferat, Tudor Arghezi. Încep să mă întreb de ce n-am mai scris așa des până acum. Poate din cauza obiectivării.

Cel mai ciudat lucru când o iei de la capăt este adaptarea la noua realitate. Nu la a ta, ci la a lor, a celorlalți. Văd că devine boală națională obiectivarea asta, dacă am înțeles-o eu bine. Știu, am mai discutat despre asta, dar iar mă lovesc de ea la modul supărător. Pentru că orice imbecil, din orice pățanie, oricât de tragică ar fi, văd că reușește până la urmă să rămână cu partea hilară din toată povestea. Parcă toată lumea face la fel - în loc să se pună în pielea ta, te pun pe tine în pielea lor.

Habar n-aveam

Piloții de la MotoGP poartă costume din piele de cangur. Dar de unde or fi găsit canguri în formă de motocicliști?

Postarea

Miky Roxanaposted toPsihologie
Buna ziua , aveti la cunostiinta de vreun cabinet psihologic de inchiriat in zona Titan ( prin preajma spitalului Gorgos )?
Like ·  · 13 minutes ago near Bucharest, Bucuresti ·

Străvechea artă a înghițiturilor mici (II)

O lună și o zi. Deși nu pot bea deocamdată decât înghițituri mici de chestii non-alcoolice (și hai, fumuri mici), simt că ies dintr-un sevraj. După care intru înapoi în sevraj. De vreo zece ori pe zi, așa. Și de vreo două ori pe noapte. Cică face bine la antrenament, pentru când te duci la psihiatru, că am și eu prieteni psihologi mai nebuni ca mine și la ei n-are rost. Te duci cu toate odată, nu te mai complici. Aoleu, să nu mai aduc aminte de psihiatru, că-i maică-mea în țară și nu vreau să-i dau idei, aia mă duce la psihiatru și dacă mă apucă un căscat în mijlocul zilei.

Eh. Femeile și încrederea lor în mine. Observație: se pare că cine are noroc la psihopate, are toată viața, e o chestie pe care nu ți-o mai ia nimeni, e ca naționalitatea română, din păcate. Dar deh. Sunt hetero, cică. Așa că cineva are nevoie de o relație tampon. Ah, ce vorbă mare. Acuma, pe frustrarea goală, urăsc și mai tare vorbele mari. Și-n plus, ce dracu poate să însemne de fapt relație tampon? Ce poate să însemne pentru ăla care habar n-are că e într-o relație tampon? Dar să pun întrebarea asta înseamnă să fiu altruist azi și eu nu știu cum dracu să fac să mă mai gândesc și la mine. La mine cu altele, adică.

Așa că întrebarea de azi e următoarea: dacă relația trecută n-a dus la nimic, care mai e scopul relației tampon?