Eram într-o maşină de poliţie, mă duceam nici eu nu ştiam unde, că eram un fel de suspect. În faţă erau doi gabori, în spate eram eu cu un copchil pe care îl văzusem în secţie recunoscând cu seninătae orice. Unul dintre poliţişti îmi spune:

-Păi, salută-l pe prietenul tăo!

-Pe cine? Ei am 19 ani, el are vreo 7, De unde să-l cunosc?

-Hai, lasă, că ştim noi...

Şi opresc la o vulcanizare, îşi fac roţile şi la urmă nu plătesc. Zic doar atât:

- Colonelul cutare vă mulţumeşte.

Dacă nici ei nu erau corupţi, atunci nu ştiu eu ce e corupţia. Dar hei, tot eu eram suspect. Plecăm de acolo şi pe drum spre şcoala de corecţie, că acolo, aparent, aveam drum, după cum am mai zis, unul dintre gabori îk abordează pe ăsta:

-Ce mai face X? Tot la şcoala de corecţie?

-Da.

-Auzi? De ce nu pui tu mâna într-o zi pe un cuţit să i-l bagi în gât şi să-l omori? Ca să scăpăm de el. Că dup-aia găsm unu să îţi bage ţie un cuţit în gât şi scăpăm de amândoi. Jă, hă, hă!

Deci, nu am terminat cu Oslo

 Mă duc, cred că era 2012, la o demonstraţie în Norvegia. La spitalul universitar din capitala ţării. Nu are rost să vorbesc despre cât a costat o bere în aeroport sau drumul cu taxiul până la hotel, că nu vreau să sperii pe nimeni. A doua zi, când a început evenimentul, ne-au adunat să vedem ce făcuse HP în spitalul respectiv. Proiect-pilot. Nu se folosea nicio foaie de hârtie în spitalul ăla. Totul era în format electronic. Pacienţii aveau la fiecare pat un display din ăla mare, touchscreen, unde doctorii, asistenţii, vedeau diagnostic, tratament, tot. Mai mult decât atât, ecranele puteau fi folosite dee pacienţi să se uite la canale tv, să stea pe net etc.

Vă zic, din punctul ăsta de vedere sunt cu generaţii în faţa noastră. Aveau roboţi. Dar nu aşa, cum ne-am închipui. Erau ca nişte lăzi mai mari, cu roţi, care te anunţau în norvegiană ceva gen dă-te la o parte, tu nu ştiai norvegiană, dar înţelegeai mesajul. Şi ştiau să ia şi să comande liftul. Nu făceau operaţii pe creier, duceau medicamente şi chestii din astea. Dar erau acolo şi făceau treburile astea. Dar cea mai tare chestie a fost, dincolo de senzaţia că trăieşti în viitor, a fost alta. După ce am vizitat saloanele urma conferinţa de presă, care era la ultimul etaj. Şi m-am nimerit într-un lift cu un robot şi o asistentă.

Pfuai, dacă îmi place ceva, îmi plac femeile nordice. Dacă poţi să faci ochii ăia reci să te iubească, poţi să faci orice. Şi în scurta aia călătorie a noastră ea vede că am un badge şi mă întreabă:

-De unde eşti?

O întrebare foarte grea, am un complex, deşi nu ar trebui, dar am auzit prea des "Vai, România???" Dar i-am zis:

;Din România.

Şi ea spune:

-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să te duci în fiorduri. Peisajele sunt superbe.

S-au răsculat admiratoarele iei că ar fi lansat Louis Vuitton ceva asemănător pe care l-a botezat cămaşă balon şi îl vinde cu 5000 euro bucata. Că dom'le, trebuia să ceară voie, trebuia să îi spună cămaşă românească, treburi din astea. Eu, în locul lor, m-aş fi bucurat. Când or să mai vină pe la noi străinii să facă agroturism şi nimeresc în zi de sărbătoare, vor spune "ia uite. bă, toate ţărăncile de prin România se îmbracă de la Louis Vuitton!".

 La 20 ani m-am operat de apendicită. Nimic neobişnuit până aici. M-am dus la spitalul militar din Focşani cu o prietenă de-a maică-mii, doctorul care m-a văzut şi o ştia pe ea şi, într-un mod ciudat, mă ştia şi pe mine.

-Bun, opraţia asta va fi decontată de CNAJMPS sau cum dreacului s-o fi scriind, că tu eşti fiu de ofiţer. 

Şi prietena maică-mii, plecată dintre noi între timp, zice:

-Dom' doctor, v-am adus şi eu ceva.

Ea era patroană de bodegă şi a scos din poşeta ei exagerat de mare o sticlă de whikey.

-Hai, merci.

Şi deschide un dulap unde să o bage şi  nu prea avea loc, acolo era plin de sticle de băutură şi de cartuşe de ţigări.

-Hai, bun, ai mâncat ceva azi?

-Da.

Nu mâncasem, dar aveam empţii.

-Atunci, te operăm mâine. Stai şi tu în noaptea asta aici, îţi facem o clismuţă şi o să fie ok.

Nu ştiu câtă lume a mai făcut clismă. Dar când îşi face efectul, ar fi mai bine să te c*ci direct în duş, că sare peste tot. E cu icnete, cu scremete, cu oftatu, e greu. Şi facem. Am avut parte de un chirurg super meseriaş, fusese trimis inclusiv în Somalia la spitalul militar românesc trimis acolo şi se ocupase inclusiv de neonatologie, o grămadă de somalezi se numesc Ion, Gheorghe sau Vasile pentru că el i-a adus pe lume şi el i-a botezat.

Din păcate, după nişte ani s-a sinucis, niciodată nu o să înţeleg de ce, că avea orice. Dar nu înainte să mă fi operat pe mine. La marea artă. Pe 21 noiembrie m-a operat şi eu pe 1 ianuarie eram la sală, mă antrenam. Dar până atunci, 1 ianuarie, respectiv, încă mă recuperam după operaţie chiar în ziua în care fusesem operat şi am observat ceva la colegul meu de salon, primarul de la nu-mai-ştiu-unde. Sub patul lui era o baltă de sânge.

Fusese operat de ceva gen fistule an*le şi hemoragia de după trecuse prin aşternuturi, prin saltea şi curgea pe jos. Eu, proaspăt operat, ieşit recent de sub anestezie, m-am aproape târât până la asistente să le spun ce se întâmplă. Alea îl cheamă pe medicul de gardă. Beat. Şi nici nu era chirurg. Dar l-a deschis pe viu, nu mai avea voie să îi facă anestezie din nou în aceeaşi zi. Îl închide, zice gata. Îl bagă înapoi în salon.

Asistentele au observat că el sângera în continuare şi l-au deschis ele din nou, singure, de capul lor. Nu au reuşit să rezolve problema, dar au făcut cumva să dea de chirurgul care îl operase iniţial. Era la vila lui de la Soveja, din Munţii Vrancei, mort de beat. S-a urcat în maşină şi a zis;

-Hai, vin.

La intrare în Focşani l-a oprit poliţia.

-Aţi băut.

-Da, dar am operaţie.

-Nu-i nicio problemă, lăsaţi maşina aici şi vă ducem noi. Şi l-au dus şi l-a salvat pe omul respectiv. Era o chestie ciudată. Am stat o săptâmână în spitalul ăla pe chirugie şi în fiecare noapte murea câte un pacient aşa, din ce în ce mai aproape de salonul nostru. În noaptea aia, când am vâzut hemoriagia aia am zis gata, e rândul nostru. Şi până la urmă a murit doctorul.

 Pentru că mi-a reproşat un om pe care îl respect foarte mult că nu prea mai scriu, here goes:

Mama a fost detaşată la un curs la Bucureşti cu bucătarul lui Ceauşescu, tata era detaşat în economia naţională, la Hârşova. Era comandantul unui batalion la arma construcţii.

-Bun, ce facem cu ăsta, îl trimitem la bunici sau...?

-Lsaă. îl iau eu.

Şi m-a luat. Jumătate din oraşul ăla e construit de taică-miu. Era o nebunie ce se întâmpla acolo. Toţi soldaţii făcuseră puşcărie, erai acolo pentru că armata era obligatorie, dar nimeni nu avea curaj să le dea o armă în mână. Bătrânul avea pe birou un catastif imens cu fiecare ce pedeapsa a primit, plus o vână de bou şi o coadă de târnăcop cu care bătea soldaţii. Pe una o chema Iuian şi pe una Cristian, ca pe fii lui. Stăteam acolo şi mă plictiseam. Dar eram lângă Dunăre, îmi doream să pescuiesc. Aşa că bătrânu' aliniază tot batalionul:

-Care ştie să pescuiască?

Iese unul în faţă:

-Eu. Sunt lipovean din Brăila, pescar din tată în fiu, cutare-cutare...

-Pentru ce ai fost condamnat?

-Pentru furt.

-Bun, mergi tu.

Şi am mers pe malul Dunării şi am pescuit şi am prins numai ghiborţ, pe care bucătarul unităţii, tot fost puşcăriaş şi el şi soldat, a avut amabilitatea să mi-l gătească şi eu l-am mâncat.. Dar cât eram acolo şi pescuiam, am văzut în ochii lui, în afară de senzaţia aia că scăpase de o zi de muncă pe şantier, ştiu că mă repet, poate că el avea acelaşi sentiment când se uita la Dunăre ca mine când mă uiitam la mare.

 În 1998 luasem examenul la facultate şi venisem cu nişte calabalâc să mă mut la Bucureşti. Era încă o perioadă în care eram aşa, un fel de Est Sălbatic. Undeva între Gara de Nord şi Gara Basarab, pe bulevardul ăla, nu ştiu cum se cheamă, dau de doi copchii, de vreo 7-8 ani, aşa, care mă abordează. Acuma, paranteză, mai ştiam şi eu nişte chestii, o mai arsesem pe la Bucale, mai ales prin zona Berzei, unde, dacă te trezeai dimineaţa puteai să vezi câte un ARO de poliţie cum colecta câte un plic de la fiecare poartă. Dar, să revenim la copii. Unu-mi spune:

-Îţi dau o fată, nepoate?

Am rămas şocat. Îmi dădea o fată de vârsta lui sau cum? Într-o fracţiune de secundă mi-au trecut un milion de întrebări prin cap. Dar cea mai grea a fost asta: ce fel de membru al societăţii o să fii la maturitate când tu eşti peşte la 7 ani?