Pillow talk

Mi-a povestit azi o colegă ziaristă o jumătate de oră cum nu poate ea dormi noaptea-n pat (cu nevastă-sa, era să zic) din cauza poziției și, în general, a relației cu perna. Dar înainte de asta mi-a mai povestit o jumătate de oră cum a fost când s-a operat ea la genunchi. Acuma, știu, discuția trebuie să aibă o parte fierbinte. A fost la urmă, când s-a mai discutat și despre factura de la gaze iarna.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (XLII)

"Dragă mire, te rog să ai grijă de această fată. Nu de alta, dar e cam nebună la cap. O să-ți spună că se simte urâtă și grasă și că n-are pe nimeni cu adevărat, o să-ți povestească relația cu părinții (traumatizantă pentru ei), și-o să termine cu prietenii ei, pe care i-a ajutat pe toată lumea, deci, e vina lor." Așa-i că merge la foarte multe nunți speech-ul ăsta? Eu am să-l folosesc la prima nuntă la care merg, să văd ce iese.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (XLI)

"De la ăia care umblă cu prietenia în gură să te aștepți la cele mai mari dezamăgiri." - eu.

Nu sunt nebun

Pfuai, ce bine că m-a sunat polonezul înainte să mă sui în autobuz. Când m-am urcat, un nebun vorbea la telefon singur. Vedea toată lumea că vorbește singur. Chiar mă gândeam. După ce că vorbea ăla în gura mare singur pe acolo, era deosebit să mai înceapă altul să vorbească engleză la telefon. Ia, alt nebun, ar fi zis lumea. După care sună telefonul meu. Era Luigi, italianul cu care a intrat frate-miu în țară azi. Zic nu. Nu se putează. OK, nu o să vorbesc engleză în autobuz lângă celălalt nebun. O să vorbesc italiană. Dar însă totuși, vorba poetului. Ce pot să fac? Răspund, na poftim. Și surpriza vieții: de când n-am mai vorbit, Luigi a învățat românește și mă scutește de o mare demență. Nu, nu sunt nebun. Nu tura asta.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (L)

Da. Asta e. Se pare că va trebui să mă sacrific și să fut o urâtă. Asta-i tot ce poate să-mi ofere netlogu. O grasă sau o urătâ. Știți ceva? Mă sacrific, mă. Gata. Cobor standardele. Și-așa era să fut o bulgăroaică, ceea ce-i destul de jos, că-s cam strâmbe. Am stat și m-am gândit. Am fumat și m-am gândit, ca-n moromeții. Știu, e păcat de mine, că-s băieat fin. Mă și caută astea pe twoo, cred că am să cedez. Se pare că femeile bune s-au terminat.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (XL)

Iar e cu numere rotunde. "Hai, mă, c-a trecut atâta timp de-atunci..." Am auzit argumentul ăsta de prea multe ori, deși și o dată e prea mult. Trebuie să trecem peste un căcat pentru că a trecut și timpul peste el. Să mor eu? De ce? A trecut timpul peste el și l-a transformat într-un adevăr? Într-o faptă bună? Într-un căcat acceptabil? Sau s-a schimbat autorul? Timpul o fi vindecând, dar nu ne face mai buni ca oameni doar pentru simplul fapt că trece. Și, în general, nici nu prea transformă ce-a fost în ce ne-am fi dorit. Și cu siguranță nu transformă o minciună într-un adevăr.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (XXXIX)

Am observat că mulți dintre cei care invocă diverse forme de nebunie ca să facă ce vor fac ce vor cu tine, nu cu ei înșiși.