miercuri, 20 mai 2020

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXVII)

E seară, după o zi complicată,  eşti cu prietena acasă, te bucuri şi tu de o bere şi un film.
-Trebuie să vorbim.
Tu te gândeşti: "iar vrea să vorbim. Ce am mai făcut?" Dai din umeri:
-Hai  să vorbim.
Te aşezi cu ea la masă, faţă în faţă şi începe războiul psihologic. Ea îl începe, vreo două minute nu zice nimic, aşteaptă să greşeşti şi se holbează la tine cu ochi în care simţi înţelepciunea vânătorului ancestral care prima dată îşi studiază prada, apoi lucrează cu capcane. Nu te mişca! Ai 85% şanse  să descoperi că orice ai spune e greşit. Las-o pe ea să vorbească. Spune-i maxim:
-S-a întâmplat ceva?
-Ştii bine ce s-a întâmplat. Trebuie să vorbim.
Tu, linişte, pauză. Te şi gândeşti: ." nu ştiu ce s-a întâmplat. Ce dracului s-o mai fi întâmplat?".
-Păi, nu vorbim? Uite, eu vorbesc.
-Nu, tu înţelegi greşit sau te  faci că nu înţelegi. Trebuie să VORBIM, Cristian. Pentru că noi nu mai vorbim.
-Uite, asta am observat şi eu, dar e adevărat că şi programele noastre sunt cam diferite. Io-s plecat o grămadă, asta e, când nu sunt eu plecat de multe ori eşti plecată tu. Dragostea cere sacrificii, Dana.
-Păi, eu nu fac sacrificii?! Dar tu nu dai nici măcar un telefon!
-Aşa e, eu n-am crescut cu telefon, îl folosesc mai mult pentru urgenţe şi chestii importante şi în general mă sună lumea pe mine, nu eu pe ei. Şi mai şi locuim împreună.
-Şi să-i dai măcar un telefon iubitei tale să-i spui că o iubeşti aşa.,  din când în când, nu e important?
-Dar de ce nu sună ea? Şi-n plus, îţi spun asta înainte să ne culcăm cam în fiecare noapte când sunt acasă.
-Da, dar ai spus-o vreodată în public?
-În public ce înseamnă? Să opresc lumea pe stradă şi să le zic că iubesc o fată, Dana, nu o ştiţi voi? Ştiu prietenii mei - e ceva, ştiu apropiaţii, ce să fac, să umblu cu tricou cu tine pe mine? Dar na, asta cu telefoanele, ţi-am zis, e şi chestie de educaţie şi e şi din pricina faptului că am treabă.
-Tu ai treabă non-stop.
- Îmi pare rău, nu ştiam că te deranjează. Am să încerc să mă las.
-Aha, faci şi miştouri acum. Băi, tu-ţi baţi joc de mine?! Ţi-a păsat vreodată de mine?!
-Păi, tocmai ziceam că-ţi spun că te iubesc de fiecare dată când ne vedem.
-Nu-i adevărat! Nu-ţi pasă, ăsta-i adevărul.
Începe să plângă cu sughiţuri.
-Nu ţi-a păsat niciodată. Asta ai făcut, te-ai gândit numai la tine! Doamne, ce-o fi fost în capul ăsta al meu când din tot clubul ăla cu bărbaţi adevăraţi, nu egoişti insensibili ca tine, te-am ales? Alcool, îţi zic eu ce a fost, alcool şi iarbă. Aşa-mi trebuie, dacă-s proastă. De fapt, proastă nu sunt. Am doar gusturi proaste la bărbaţi.

Oftează, îşi aprinde o ţigară, îşi mai deschide o bere şi fumează privind în gol. Şi începe să se întrebe prima dată pe ea însăşi, aşa, cu voce sfârşită:
-Ce mă fac eu cu ăsta? Ce mă fac eu cu tine, Cristi? Ce ne facem cu relaţia noastră?!
Tu te gândeşti: "ce să facem? Nu a fost aşa de la început? Mai putem să reparăm acum ceva, după nişte ani aşa? M-am săturat de discuţii din astea inutile." Dar nu îi spui asta. Îi spui, laşi de la tine, că nu mai suporţi:
-Bun. Uite. Eu promit că o să încerc să mă străduiesc mai mult.
-Promiţi? Încerci? Ce vorbe sunt astea? Şi oricum le foloseşti mereu. În viaţă, oamenii de succes nu sunt cei care încearcă. În viaţă, oamenii adevăraţi sunt cei care reuşesc!
-Auzi, lasă-mă cu citatele tale. Dacă stau bine să mă gândesc, în episoadele alea ale noastre când eu încerc să termin şi nu reuşesc, nu pari deloc nesatisfăcută de relaţia noastră.
-Doamne, măiculiţa domnului, eu încerc să vorbesc serios şi uite la ce-i stă mintea ăstuia, oameni buni.
-Uite care-i chestia, te rog să nu mai ridici vocea, că iar te trezeşti la uşă cu boşorogul ăla din apartamentul de deasupra care ţi-a spus că ţi-ai transformat casa în salon de rendez-vous. Şi mai e şi 4 dimineaţa, am vorbit, ştii că am mai multă treabă mâine, eu trebuie să mă culc.
-Dar nu am terminat de vorbit.
- Continuăm mâine, promit. Mi se închid ochii, trebuie să mă odihnesc.
-Deci, nu să ne odihnim, iar vorbeşti la singular, numai tu să te odihneşti. Vezi? Ce ţi-am spus eu? Eşti egoist. Numai la tine te gândeşti, la mine nu.
Ăla e un moment bun să loveşti.
-Ştii ceva, Dana? Să mor eu dacă nu mă gândesc acum fix la noi doi. La cum o să ne despărţim noi la un moment dat, cu uneori nu te mai suport. Te plângi de un an de zile că nu eşti fericită cu mine. Dar de ce te mai chinui? Te ţine cineva cu forţa? Hai să ne despărţim şi am terminat daravela, dacă tot zici că nu merge.
-Dar cine a spus că nu merge? Cine a vorbit despre despărţire? Eu vreau să E V O L U Ă M, Cristian.
-Bine, e v o l u ă m, aşa facem. Ne iubim, suntem puternici, hai că vedem noi cum facem. Dar eu mă bag în pat. Eu încep să evoluez de mâine.
Şi vine peste tine, se încolăceşte în jurul tău şi spune galeş:
-Hai că vin şi eu în pat.
-Hai în pat.
-Vreau să facem ceva special în seara asta.
După o şedinţă din asta de partid, mai fute tu, dacă ai chef. În cuplul ăla doar ea mai avea chef la ora aia.
-Dana... Mă doare capul.

Nebunie la mal

Malul mării noastre are ceva magic. Uneori bun, alte ori rău. Îar câteodată de-a dreptul nebunesc. Am auzit că zilele astea la Constanţa s-a schimbat data de renaştere a lui Isus Cristos. S-a amânat din motive tehnice. S-a hotărît un prea-sfinţint din ăsta că o facem noi mai lată altă dată. Şi data viitoare, toată lumea e invitată. Am mai văzut comportamente ciudate pe la mare de-a lungul timpului, şi nici nu mă refer la Vama Veche. De exemplu, am fost la o petrecere la mare pe un 1 august. Sărbătoream o zi de naştere care avusese loc în februarie, dar na, era în august era mai vară, era mai cald, şi cineva putea să-şi organizeze petrecerea aia pe plajă la care visase. Cu dj, cu de toate.

Eram în ceea ce părea o rezervaţie naturală, că era cam pustie. Dar nu am stricat nimic, efectiv am făcut o petrecere, am mai ars-o pe acolo vreo două zile, după care ne-am cărat. Şi să ştiţi că acolo se respectau regulile de distanţare de dinainte să fie la modă. Erau corturi doar câte unul pe la 100 metri distanţă de altele. Ce-am făcut noi acolo a fost o fiţă, ce se întâmplă zilele astea chiar mi se pare nebunie. Teo de la  Constanţa, în foamea lui de bani, mai are puţin şi ne spune că dacă nu ne prezentăm la paranghelia lui ne bate doamne-doamne, ca la copiii mici. Numai la lovele se gândeşte. Parcă ar fi Contabilul lui Dumnezeu. Aşre şi un şef la Bucureşti, pe Managerul lui Dumnezeu.

Parcă e un colindător din ăla din găştile alea de copchii care par fugiţi de acasă şi-s la fel de siniştri  şi gălăşioşi şi insistenţi precum Teo. Că oricum şi colindă în ce zi vor. Şi unii nici măcar nu se pricep, bagă acolo, fac experimente pe tine. Parcă unora îmi şi vine să le spun
-Ştiu urătura asta de dinaintea voastră. Vedeţi că o spuneţi greşit.
Dar cine riscă să-i apuce repetiţiile pe acolo şi să nu mai scapi de ei? Eu, când îi  văd, mă pregătesc pentru nişte minute de chin. Încerc să mă consolez cu vreun gând, dar pe lângă prezenţa lor acolo, cum era să fii copil şi să plouă afară mi se pare o amintire frumoasă.

-Haide, bă,şi-aşa merge trenu-ncet, măcar voi să lălăiţi mai repede!
Dar din nou tac, nu zic nimic, mi-e să nu risc vreun rap battle cu zurgălăi, să vadă ăia care dintre cântă mai repede. Şi ceva îmi spune că nici pentru alţi călători nu sunt prea populari, că remarc destule priviri date peste cap. Eu dacă eram mic şi eram staroste de comando din ăsta de cerşetori, nici nu mai uram. Intram doar eu în vagon cu două talgere în mâini şi spuneam:
-500 lei să nu urăm. Aveţi 10 minute să îi faceţi cheta, că la Buzău coborâm şi luăm intercity înapoi. Avem talgere, buhai, bici, tobă, capră şi saxofon. Dacă până la Buzău nu veniţi cu banii, intrăm peste voi şi cântăm până la Bacău.
Şi zbang, un foc de avertisment din talgere. Eu zică  ar funcţiona. Că şi acum pare cam şantaj ce fac ei acolo.

Dar să revenim la Angajaţii lui Dumnezeu, prelaţii noştri. Domne, eu zic să se adopte mai repede plata cu cardul şi online pentru slujbe şi gata. Toţi credincioşii ar avea card, ar câştiga şi băncile şi toată lumea. Şi nici nu ne mai înghesuim prin biserici, nu ne mai împiedicăm de babe care respectă cu sfinţenie regula aia cu obligativitatea poziţiei " în genunchi-ghemuit" în timp ce tu te uiţi după altceva etc. Totuşi, fără mersul la biserică rămânem, într-adevăr, fără o conexiune specială, pe care o ai, de obicei, doar acolo sau, eventual, la piaţă şi cam atât. Şi de obicei se întâmplă prin adolescenţă. Eu asta căutam în adolescenţă în timpul slujbelor: interacţiunea aia cu cineva ortodox, cam de vârsta ta, eventual care arată destul de acceptabil posibil încât să te poţi gândi ce i-ai face cât durează slujba aia.Că durează mai mult decât la colindători, e adevărat.

Îi sau le remarci imediat şi parcă simţi că aveţi ceva în comun deja. Poziţia e smerită, dar privrea nu minte şi îţi transmite de la distanţă, când te remarcă:
-Ştii, de fapt, mie îmi place în club, nu aici. Dar m-a adus familia cu forţa aici tocmai pentru că zic ei că îmi place prea mult în club.
Tu, venit că era imperios necesar să te prezinţi cu bunică-ta la sluja de duminică dimineaţa după mersul în club de sâmbătă seara, ce puteai să-i transmiţi înapoi tot din priviri?
-Şi la mine e la fel!
Şi parcă nu te mai simţeai singur în credinţa ta.

Revenind la plata (şi la slujba) online, cred că ar fi o idee bună, dar cred că o idee şi mai bună dacă am şi vota noi ce melodie cântă popa. Să facem un karaoke cu bărboşi în fustă. Dacă la Eurovision s-a putut, cred că se poate şi la noi. Că şi noi suntem europeni, nu? Bagi contul, faci plata, intri în videoconferinţă şi zici:
- Dragă Teo, e rândul meu la împărtăşanie. O ştii p-aia a lu' Stevie Wonder, I just called to say I love you? Frate, care-i faza. Eu m-am îmbătat şi o s-o sun pe fostă-mea şi să-i cânt melodia asta.  M-am înregistrat deja o dată, dar nu prea mi-a plăcut rezultatul. Bine, nici n-am condiţii aicea, imediat bate-n calorifer bulangiul ăla de la 3 care stă cu disperata aia. Hai să vedem cum o cânţi tu. Şi încă o rugăminte, părinte: dacă îmi place cum îţi iese şi te mai plătesc o dată, nu i-o cânţi şi lu' prietena mea din partea mea? Mă rog, fosta. Îţi dau eu numărul.



marți, 19 mai 2020

Eu şi robotul



Eram la Oslo. Să fi fost vreo 10 ani în urmă? Nu mai ştiu şi sper că îmi amintesc detaliile corect, era perioadă tulbure şi pentru mine şi eram într-un loc unde tocmai se petrecuse o mare tragedie. Oricum, nu mi-a dat Oslo bani, dar dacă ar fi să fac un top al oraşelor mele preferate, oraşul ăla s-ar bate pentru locul I cu şanse mari. Şi nu mă refer doar la cum arată clădirile. Mersesem la inaugurarea sistemului IT din spitalul universitar. Ajung la un moment dat să aştept liftul. Nu eram singur. Eram eu, două asistente sau doctoriţe, ce erau, norvegiene, plus un robot.

Robotul nu era un fel de android, aşa, ceva spectaculos. Era o ladă umblătoare. Treaba robotului era să care materiale prin spital, pe acolo. Era încărcat şi el afla automat unde trebuia să se ducă, cunoştea tot spitalul, ştia să recunoască un om în faţă pe hol şi să-i spună să se dea la o parte şi ştia să cheme liftul wireless şi să îi comande la ce etaj să-l ducă. Acuma, alea erau atât de bunăciuni, nişte nordice din alea, înalte, blonde, îmbrăcate aşa, sculativ, în doctoriţe, cu priviri de gheaţă şi totuşi zâmbitoare, exact cum îmi plac mie, încât nu mai ştiam la ce să mă uit. La frumuseţile alea sau la minunea tehnologiei de lângă mine?

Vine liftul, urcăm, ele se uită la mine, văd badge-ul cu Press şi se bagă în seamă cu mine:
-De unde eşti?
Orice întrebare venită din partea unor trufandale din alea ar fi fost una dificilă pentru un timid ca mine. Dar să mă întrebe fix de unde vin, la asta chiar a fost dificil pentru mine să răspund.
-Din România.
Am zis-o aşa, cumva, cu un sentiment de vinovăţie.
Şi ce zic ele:
-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să navighezi prin fiorduri. Aici toamna e superb.
-Voi sunteţi superbe!
Asta vroiam să le spun. Dar n-am avut curaj şi, în plus, oprise liftul la etajul la care eu şi robotul aveam treabă.


sâmbătă, 16 mai 2020

La pescuit

Eram la Periprava, pescuiam la răpitor. Locul ăla este o bijuterie a României. Super peşte, poate cel mai bun loc de bird watching din ţară, dar şi cu o istorie foarte încărcată. Cine ştie că în zona aia a fost o colonie de muncă silnică în vremea comuniştilor în care mulţi nevinovaţi au murit abuzaţi degeaba nu are cum să nu simtă presiunea. Eu o simţeam, dar venisem pregătit. Ne urcăm fiecare în barca lui şi începem să mulinăm. Acuma, trebuie să precizez ceva pentru necunoscători: există două feluri de pescuit. Ăla când spui acasă că te duci la peşte, dar, de fapt, tu te duci la peşti şi ăla când într-adevăr te duci la pescuit.

La pescuit e ca în paradis. Eşti cu băieţii, în mijlocul pustietăţii, pe malul bălţii, linişte totală, nu te supraveghează nevasta, pescuieşti şi bei. Cum pescuiam eu acolo, eu căutam ştiuci, dar dădeam numai de bibani. Buni şi ăia, frumoşi, mari. Dar la un moment dat dau de o scenă dură. Ceea ce părea să fi fost o pasăre mare, pelican sau gen, era făcută bucăţi, sânge peste tot. Mie îmi place să gătesc pasăre, dar ce vedeam acolo nu părea ceva de master chef, părea scena unei crime. Beau îndelung din sticla de curaj pe care o aveam la mine, i-o pasez şi lui Saşa, vâslaşul meu, să bea şi el şi îi spun ce îmi vine la gură:

- Ce dracu s-a întâmplat aici?!
- Ei. O lebădă. A mâncat-o codalbul.
Nu ştiu cât de aproape aţi stat de o lebădă, dar e o vietate destul de mare şi, dacă sunteţi beţi şi vă luaţi la bătaie cu ea, s-ar putea să descoperiţi pe pielea voastră că are forţa să vă rupă o mână. După asta, ghici ce s-a întâmplat. Că na, pentru noi, pescarii superstiţioşi, morţii aduc noroc. Am început să prind ştiuci. Dar în momentul respectiv, neuronii mei şi-au spus unul altuia "Mă, cât de puternică să fie pasărea aia dacă e în stare să omoare lebede? Ce câine, ce pisică? Ştu că-i ilegal, dar nu mai bine îmi iau eu un vultur codalb?"



joi, 14 mai 2020

Mail

Am primit un mail de la o doamnă profesoară, la adresa greşită, evident, cu titlul Română. Nu pentru mine era, clar, dar la mine a ajuns. Nu i-am răspuns, dar am dedus ceva. Se pregătea femeia să îşi facă lecţiile online sau gen şi încerca să îşi anunţe elevii. Acuma, o să fiu arogant, dar să încerci să mă înveţi pe mine română azi e ca şi cum ai încerca să înveţi o actriţă p0rno să sugă pvla. Băi, dar am apreciat efortul. Ca să parafrazez un clasic pe care nu îl cunosc, Immanuel Kant, but Immanuel tried.

miercuri, 13 mai 2020

Tot din cimitir



Într-o zi, la locul de joacă de la bloc, se dă anunţul:
-Bă, voi aţi auzit că s-a găsit un schelet în cimitir?
Un schelet în cimitir. Cine s-ar fi aşteptat? Dar na, eram copchii, părea o ştire.
-Ia hai să vedem.
Mergem toţi la cimitir, eram vreo 12, dar la intrare ne oprim. Nimeni nu avea curaj să intre, să verifice dacă e adevărată treaba cu scheletul sau nu. Dar mă hotărăsc să mă bag să văd. Aveam experienţă. Ştiam cimitirul, eram în clasa a patra, tocmai îi făcusem pe şoimii de-a doua pionieri la mausoleul de la Mărăşeşti, care are ditamai osuarul, aveam tot ce trebuie.
-Hai că mă duc eu. Ia zi-mi, unde-i scheletul?
-Păi, intri pe aleea asta, la cavoul ăla mişto de acolo faci stânga şi mai mergi puţin şi cam acolo ar trebui să fie.
-Hai că merg şi eu.

Asta a zis unu' dintr-a opta, mai curajos, aşa. Şi am intrat.  Ăilalţi se uitau la noi de parcă plecam în ultima misiune sau pe Marte, temători, aşa. Nici noi doi nu stăteam foarte bine cu nervii. Doi copii singuri în cimitir, pe o vreme din aia urâtă, apăsătoare, plumbuită ca în Edgar Allan Poe, deşi era cald afară, şi o linişte sinistră, purcedem.O luăm pe alee, facem stânga la cavou, mergem, mergem şi dăm de groapa respectivă. Într-adevăr, lângă un mormânt era o gropniţă din aia de beton, cu dala de deasupra dată la o parte, iar în ea era un schelet uman. Nu aşa cum te-ai aştepta, întins întru odihnă veşnică, mâini pe piept etc. Nu. Nişte oase grămadă, plus un craniu deasupra. Ne aplecăm, ne uităm la el, ne uităm unul la altul şi în momentul ăla cineva sau ceva face un zgomot. Am început să facem atletism instantaneu sincron, ca la olimpiadă. Ăilalţi, care nici măcar nu erau în cimitir, ne aşteptau la intrare, când văd că apărem pe alee în fugă, o iau şi ei la sănătoasa.

Nici măcar nu ne-au aşteptat la poartă. Ne-au aşteptat la vreo 500 metri mai încolo să ne întrebe ce-am găsit. În vremurile astea, ne-ar fi şi băgat în carantină 2 săptămâni.
-Ia zi, frate.
-Da, dom'le, era un schelet acolo. Dar am auzit ceva şi ne-am cam speriat, am fugit.
-Eeee, v-aţi speriat. Ia hai să mergem noi să vedem care-i treaba!
Şi mergem înapoi, intrăm prin altă parte şi identificăm nu scheletul, ci pe cel care făcuse zgomotul. Era un cumătru care cosea iarba de pe morminte. Ăla, când ne vede, ne ia:
-BĂI, CE CĂUTAŢI AICEA!?
Şi aruncă după noi cu coasa. Iar am fugit toţi.