luni, 18 martie 2024

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

A,P.S., dacă există aşa ceva: celor cărora nu le place să citească - vă rog să vă opriţi aici

Probabil mu ar fi trebuit să o zic deloc, dar a trecut ceva timp de când nu ne-am mai auzit. Deci, ceva trebuia făcut. Aşa că... Şi acuma unii s-ar putea să se exprime la modul "ah, vai, oau, cum, nu de ce?!" Ei, uite, pentru că lumea trebuie să ştie şi pentru că lucruri de genul ăsta nu ar trebui să se mai repete...Băgam şi eu pe acolo, un redactor din ăla fraier, plecam şi pe la 3 noaprea de la redacţie, na, unii s-ar putea să ştiţi cum este.Îţii arzi ochii într-un monitor, faci sindrom din ăla carpal sau cum s.o fi chemând şi crăpi pe la 50 ani de infarct.
Eram mai mult advertorialist, ăla care te dădea cu bidineaua. Scriam articole în care tu arătai bine. La un moment dat, mi-a revenit sarcina să redactez o pagină pe lună despre o firmă. Nu luam bani în plus pentru asta, deşi firma da. să nu zicem ce obiect de activitate avea, dădea. Drept urmare, cam o dată pe lună, ei îmi trimiteau nişte materiale, când le aveau, din care eu trebuia să meşteresc o pagină despre cât de şemecheri erau ei. Nu conta dacă îmi trimiteau sau nu. Eu, mort, copt, trebuia să-i zugrăvesc.
Până la un moment dat. Dar staţi aşa, că e mai complicat de atât.
De fiecare dată trebuia să trimit articolul înapoi, să dea o doamnă sau un domn BT-ul la el. Penru cine nu ştie ce înseamnă BT, este prescurtarea de la bun de tipar, adică dacă erau  de acord cu varianta aia.Ei, în cazul articolului ăsta, care în fiecare şună plătot nu cu mult, cred că cu mai puţin decât salariul meu, la un moment dat s-a întâmplat ceva.
Eu l-am făcut, l-am trimis şi am primit un răspubs care m-a dat peste cap: "la acest articol mai este nevoie de lucrat foarte mult". Băi, asta poate însemna orice. Ştiam în ce eram băgat, i-am zis înapoi "am înţeles, spuneţi ce modificăm şi aia facem" şi ea mi-a răspuns. Ce nu am zis până acum a fost că eu nu îi trimisesem o viariantă de text, ci mai multe. Niciuna nu i-a plăcut, deşi ele conţineau exact ce mi-a trimis ea mie.
Mai mult, ultima dată - cel puţin pe mail, mi-a scris cu cc la şefi că ea nu mai poate să facă aşa ceva. În condiţiile în care eu nu trebuia  să mă ocup numai de ea, trebuia să scriu 8.000 caractere pe zi, să mă ocup şi de newsletters, şi de încărcat materiale pe site-uri, na, superb.Practic, ea s-a hotărât să mă dea afară. Am văzut mailul şi deja eram sătul oricum. Mi-am scris demisia şi m-am dus cu ea la redactorul şef. care era gen preşedinte la uniunea scriitorilor, la directorul care era profesor universitar de arhitectura microprocesoarelor, sper să nu greşesc din nou şi le.am zis că eu plec.
Nu mai înţelegeam nimic. Pentru toţi ştiam să scriu, o grămadp de timp numai pentru ea nu? Ăia s-au uitat la mine şi mi-au zis ceva gen "Unde să pleci? Tu eşti omul nostru. Lasă că vorbim noi cu ea."
Şi pănă la urmă, cumva, asta s-a întâmplat. 
Chiar nu ştiu cum, dar am fost degrevat de sarcina asta, până la urmă, am făcut restul milionului de chestii pe care îi aveam de fpcut până într-o zi, când s.au hotărât şefiii mei ca din doată redacţia să ,mă trimită tocmai pe mine şi acolo, pe undeva pe la Poiana Braşov.  era gazdă, organizatoare Ea.. Şi atunci am înţeles care era problema ei. Era urâză. mă.

joi, 29 februarie 2024

M-a amuzat teribil o fază când am auzit "fiţi mai creativi!" Eu am altă problemă. Sunt un spontan de ziua a şaptea. Am o spontaneitate de tunel dacic - e prin munţi, poate Bucegi, cine ştie, că nu o găseşte nimeni. M-a abordat o doamnă sau domnişoară, ce-o fi fost, în faţă la hipermarket să mă întrebe cum ajunge la Gara de Nord. Îi explic şi-mi zice:
-Hai să-ţi ghicesc.
- Aha, zic eu şi-i întotc spatele şi mă bag în magazin hlizindu-mă.  Mă învârt pe acolo, fac cumpărăturile, improvizez unde n-au ce-mi doream, găsesc timp în programul meu ocupat să mai arunc un ochi şi după gagici, stau la coadă, plătesc, mă întorc pe jos acasă, că e frumos afară, ajung înapoi, încep să descarc sarsanalele şi dintr-o dată mă loveşte: "Bă! Trebuia s-o întrebi câţi ani ai!".

marți, 27 februarie 2024

 "Şi ce? Am fost şi noi la Paris.  Sevastopol nu e Moscova, Crimeea nu e Rusia. Dumnezeu e cu noi." - citat aproximativ din ţarul Alexamdru II, cca 1855, după Războiul Crimeii.

luni, 26 februarie 2024

Puterea şi adevărul

Puterea şi adevărul

E un nume de film, nu vreau eu să dau lecţii de putere sau de adevăr. M-am surprins pe mine aseară uitându-mă la filme despre comuniştii români făcute în 1971. Nu ştiu ce m-a făcut să nu mut rapid pe alt canal, la cât iubesc eu comunismul şi "realizărili"lui, dar după câteva secunde am rămas lipit de ecran cât a durat filmul. Da, era la televizor. M-a făcut să-mi pun o mie de întrebări filmul ăla. Cea mai importantă dintre ele era cum a fost posibil să apară un film ca ăla în anul respectiv. Dar mai erau şi altele. Cum a trecut aşa ceva de cenzură, de securitate, de partid? Cum de nu l-a distrus nimeni? Cum de n-a făcut nimeni puşcărie pentru el? Că filmul descrie destul de fidel ce se întâmpla în România anilor 50-60.

E adevărat că nici pe vremea tovarăşilor, nici după, nu l-am văzut nici la televizor, nici la cinema, nici pe video. Poate pentru că arată eforturile glorioase ale clasei muncitoare şi ţărănimii, mai pe scurt, ale pecere-ului, întru parcurgerea cu succes a năzuinţelor patriei nostre pe calea socialismului în toată splendoarea ei. Adică pe bune. Îi arată aşa cum erau ei, ce făceau ei, evident, cu câteva exemple de inşi care, sanchi, înţeleseseră ce aveau de făcut, dar se luptau cu morile de vânt. Adică cu tovarăşii lor. Care sunt prezentaţi fidel, aşa cum îi ştia toată lumea, inclusiv unii care preferă să şi-i amintească azi altfel.

Nişte impostori fanatici, analfabeţi, revanşarzi, bolnavi de neociocoism ca mai toţi parveniţii, ipocriţi şi de un nivel mintal care nu îi ajută să înţeleagă noţiuni simple, ce să mai vorbim de lozincile pe care le repetă ca papagalii (de parcă ar fi ceva de înţeles la asrea din urmă, dar asta e o altă discuţie). Însă nivelul ăla mintal le permite, cuplat cu puterea nou-dobândită, să facă orice cu destinele oamenilor şi mai ales să urască fără discernământ. Avem în filmul ăsta aproape toate tipurile de membru de partid: prim-secretarul cu 14 ani de educaţie în puşcărie, ofiţerul de securiltate venit direct de la strung, propagandistul cu 6 clase, ştiţi voi, nu-i mai enumăr aici.

M-am întins, dar şi filmul e lung. Lung, dar merită, că arată multe, că s-au şi întâmplat multe. Nu vreau să stric surpriza, dar câte ceva pot să spun, de exemplu, cum puteai să faci puşcărie că aveai reviste în engleză acasă, cât de periculos putea fi să fii intelectual pe vremea aia, ce înseamnă să ţi se dea un pumn de fier când tu ai un cap de lemn, în fine, mult absurd şi arbitrar şi totuşi tare familiar. Chiar şi aşa, nu recomand filmul ăsta celor nostalgici după comunism. Iar la urmă am aflat şi răspunsul la întrebarea cum a fost posibil filmul ăsta. Nu vi-l zic, dar vă dau un pont: acţiunea filmului se termină în 1965.

P.S.: e disponibil gratis şi pe YouTube.

duminică, 25 februarie 2024

Şedinţă

Şedinţă 

Pfuai, ce greşeală am făcut azi mai devreme! Am uitat că e şedinţă cu asociaţia de proprietari de la bloc la mine la scară, afară, fix sub geamul meu de la bucătărie. Aşa că în loc să-mi mişc cadavrul pe la o plimbare prin oraş până trece panarama, mi-am băut ceaiul liniştit până când mi-a amintit scandalul de jos ce zi e azi. Blocul nu are ieşire prin spate. Dacă ieşeam, nu reuşeam să trec de ei, trebuia să le zic că mă duc să îmi moară cineva, altfel mă ţineau la şedinţă. Atât de insistenţi şi de disperaţi sunt să atragă şi pe alţii în gălăgia lor. Şi mie nu-mi place să mint.

E uimitor ce poate fi la gura unor oameni în vârstă care se cred distinşi doar pentru că i-a mutat Gheorghe Gheroghiu-Dej la bloc şi care se uită de sus la toţi ăia care stau de mai puţin de 20 ani acolo ca la ultimul bârsan. Şi nici nu-mi place să mă cert. Dar lor, da. Băi, şi nu mai terminau. 12, 1, 2, 3.... Şi tonul creştea. Şi ploaia se înteţea. Nimic, nu se mai dădeau plecatului. Până la urmă s-au retras destul de abrupt şi nu ştiu dacă are legătură cu ce am făcut eu, dar la un moment dat, înjurând în gând, am deschis geamul larg şi mi-am făcut mici.

duminică, 11 februarie 2024

 Da, mă, într-a cincea, nu ştiu dacă aţi prins, făceam atelier. De ce trebuia să învăţ eu traforaj dacă eu eram la clasa de informatică, voi să-mi spuneţi. Dar atelierul nu era aşa, ca la şcoală şi era condus de un maistru, nu de un profesor şi nu era la şcoală, era într-un complex care cuprindea mai multe tipuri de şcoli, gen, şcoală ajuttoare, şcoală din aia pentru copii orfani, cum s-o fi chemând ş.a.m.d..

Şi mă duc acolo când am început să întreb într-o clasă "hei, ştiţi cumva unde+i atelierul?" Numai că nimerisem într-o clasă de surdo-muţi. Ăia m-au înconjurat, m-au pipăit, se uitau unii la alţii, vorbeau între ei în semne, dar nu au putut să mă ajute. Îmtr-o linişte totală. Nu mi-a fost frică, deşi simţeam că am călcat pe altă planetă, erau aliens. Până la urmă, na. Tot ce s-a întâmplat a fost că am îtârziat eu la ora de intelectual de menghină.

Poate că ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu ei. Să învăţ şi limba lor, că mie îmi plac limbile. Nişte timp după, în blocul de peste drum de unde stăteam eu mai demult s-a mutat un cuplu de surdo-muţi. Şi într-o zi am văzut-o pe ea plângând în faţa blocului. Din nou am regretat.Aş fi vrut să-i ştiu limba ca să ştiu ce era în sufletul ei.