luni, 24 august 2020

Di la Antiena 3


Cronicî di miers la riestaorant cu familia Bârsan

-Dar di Mircia Badia ci zîci? Li dă bini, aşa-i?

-Le dă bine, dar mai ales le ia bine...

-Cum adicî?

-Păi, nu aţi văzut ce bătăi ia?

-Nu!

-Uitaţi.

Şi i-am arătat clipul ăla în care eroul lui de la TV ia un KO de zile mari. Nu îl văzuse niciodată. A râs la clip, dar nu era râsul lui. Idolul lui pierduse. Dar, ca să învârt cuţitul în rană, dau înainte:

-Ştiţi, noi, în media, ne mai bârfim. Televiziunea e mai mult cinema decât ştire. Foarte mulţi oameni cu probleme se duc la vedete să îi ajute. Cine să îi ajute, aşa-zisele vedete care nu răspund nici măcar la bună ziua din partea colegilor lor? Nici măcar nu îi bagă în seamă, se folosesc de ei când au nevoie şi atât.

Soţia lui, ca să salveze situaţia, se bagă:

-Ei, asta o fi acuma, de când cu condiţiili astea noi, cu distanţari şî aşa...

Asta discutam noi pe terasa aia din Fălticeni, un cuplu plus eu şi maică-mea, în loc să comande şi comesenii mei, în pula mea, ceva de mâncare odată, că îmi era foame, eu decisesem ce vroiam, ei nu, că meniul era mare, era mult de citit, iar în societatea de azi chiar şi oamenii de 60 ani preferă să vadă filmul în loc să citească cartea. Şi mai stătea şi chelneriţa după noi. Asta discutam fix cu cel care sărbătorea 60 ani de viaţă tocmai azi. Când plecam de la ei de acasă spre terasă, nu am putut să nu observ că aveau două televizoare pornite, în două camere diferite, ambele pe Antena 3.

Mă îndrept spre ospătăriţă:

-Syrah aveţi?

-Sigur, de care doriţi?

-X.

-Avem.

-O sticlă, vă rog, cu două pahare.

Paharele erau pentru mine şi maică-mea, noi vroiam muşchi de vită la grătar, mergea. Ei, invitaţii noştri la care fusesem nou invitaţi şi până la urmă i-am scos noi în oraş nu vroiau să bea atunci vin, au vrut să bea când au văzut că ne-a plăcut nouă, dar până acolo şi-au luat nectar de kiwi. Vine tipa cu vinul, îmi zice că e la temperatura camerei, eu îi răspund că e perfect aşa (în Fălticeni erau 20 grade la prânz), ei încă nu ştiau ce vroiau să mănânce, dar el scoate sticla din frapieră să se uite la etichetă şi zice:

-Uăi, Cristiniel, ia chiam-o pi-aia, măi. Pâi, îţ aduci vin cald?!

-Lăsaţi, e foarte bine aşa, mie aşa îmi place.

-Ei, cum aşa? Ia şî tu, puni-ţ un cub din aista di ghiaţî, hai cî iau ieu o apî, dau ieu o apâ, şi-i asta??

-Ăsta aşa se bea, cu vită merge foarte bine la temperatura asta.

Strigă după chelneriţă:

-Auz?! Ia vino oleacî! Ai apî platî? La sticlî di sticlî? Aha. La 0,33 şî la 0,75. Bun. Adu şî nia una di 0,75. Şî douî pahari. 

Ulterior aveam să aflu de ce vroia el neaparat sticlă de sticlă la 0,75. Vine tipa cu sticla, el o ia şi, galant, se îndreaptă cu apa rece să îmi toarne peste vin, dar fratele vostru încă mai are reflexe bune şi am apucat să îi tai elanul cu un NU hotărât. S-a uitat la mine ca la un nebun. Poate aveam o privire ciudată şi eu, că îmi era foame şi ei încă nu deschiseseră meniurile. Într-un sfârşit, fac şi ei asta, iar distracţia abia atunci începea. Au întors-o pe chelneriţă pe toate părţile cu întrebări tâmpite, dar puştoaica era tare, mă. Ştia tot meniul pe de rost cum ştie un pocăit biblia aia a lui, cu tot cu detalii şi explicaţii. Dar ei, cu râvna omului care iese rar din casă şi atunci când o face îşi închipuie că dacă tot e client restul sunt sclavi de care vrea el, culinari, sexuali şi de care or mai fi, tot încercau să demonstreze că sunt mai deştepţi ca ea, ca tot idiotul care îşi închipuie că dacă el plăteşte, are şi dreptate.

-Deci, ciorbî rădăuţanâ aveţi doar cu pui?

-Da, reţeta noastră aşa este.

-Nu vreau cu pui.

-Avem, după cum vedeţi, foarte multe reţete de ciorbe şi supe.

-Aha. Io vreau di vitî.

-Şî ieu, zice tanti Gina, fără #.

-Deci, două ciorbe de văcuţă. Smântână, ardei, doriţi?

-Di tăti. Auz, daaaa'... îi bunî?

-Este foarte bună. Toate ingredientele provin de la ferma noastră.

Şi îi convinge să comande, mă. Felul I. La mine a fost mai simplu: muşchi de vită la grătar, mediu, sos de piper verde şi... mămăligă. Eram în Moldova, dar, mă rog, nu o să detaliez eu tocmai acum de ce am ales mămăligă, exact cum nu am făcut nici cu ospătăriţa. Că şi eu am ospătărit prin vacanţe pe la facultate şi ştiu că atunci, ca ospătar, când auzi un client din ăsta că îţi spune că el preferă ceaiul amestecat aşa, un pic alb şi un pic verde, în mintea ta tu zici aşa: "bag pula în ceaiul tău, şi alb, şi verde, dar nu acum, că e fierbinte, zi-mi ce vrei, nu ce îţi place, mai am de stat aici până la noapte, de alergat după demenţi ca tine şi chiar acum mai am 4 mese de servit pline de parveniţi care descoperă restaurantele când e prea târziu în viaţa lor şi deja mă strâng pantofii, zi-mi, în morţii mă-tii comanda şi îţi aduc." Totul cu un zâmbet pe buze.

Avea fata aia o răbdare de institutor de copii de bani gata făcuţi de părinţi cocalari care au dat de cash. A stat şi a suportat acolo. Până la urmă - şi aici sper să mă ajute memoria, se strânseseră 2 ciorbe, 3 fripturi de vită, salate, garnituri, sosuri, pâini, papanaşi, pizza, asta din câte îmi amintesc eu şi nu o să reiau partea cu băutura. Şi a început. În toată demenţa aia, pe măsură ce terasa se umplea, ea nu şi-a notat nimic. Avea totul în cap. Dacă citeşti vreodată chestia asta, să ştii că pentru mine eşti o campioană, fată. Eu nu aş putea să fac ce faci tu. Eu trebuie să iau lecitină ca să ţin minte să iau lecitină.

Mănâncă ăştia, Marcel şi Gina, să le spunem aşa, ciorba. Foarte bună. Între timp, bineînţeles că o cheamă pe chelneriţă să le pună telefoanele la încărcat plus alte tâmpenii, mai ales una care mi-a atras atenţia mie: Marcel se duce după tipă la bar şi se întoarce cu mai multe sticle de apă de 0,75 goale. Zice:

-I-am explicat eu că patronul de aici îmi dă mereu sticle din astea goale, că eu fac vin şi îl bag în ele.

Vine vita. În sfârşit, mănânc ceva bun. Refuzasem vehement la ei acasă micul dejun cu ouă ochiuri de la ţară gătite de el cu delikat din ăla mişto, chiar vroiam o bucată de vacă făcută cum trebuie, un sos bun şi nişte mămăligă. Bucătarul mi-o făcuse exact medie, chelneriţa mi-o adusese fix mie, totul era exact cum vroiam eu. Am mâncat prima dată în viaţa mea mămăligă pusă în farfurie cu şpriţul. Sau spritul. Sau spriţul. Nu ştiu, maică-mea, maestru cofetar (profesionist, nu pe net, nu pe vlog, asta e meseria ei la bază, m-a învăţat că aşa se cheamă scula aia, şpriţ. Mămăligă în formă de bezea, eşti nebun?

Pentru unii dintre noi, a fost dezastru. Nimeni în afară de mine nu precizase cum vroia vita. Aşa că tipa le-a adus în sânge. Mama era în foodgasm:

-Aşa o fac eu. Excelent!

Pe privirile celorlalţi de la masă se vedea aşa, un fel de disperare de câine care nu ştie ce mănâncă mâine şi care nu vrea să fută banii pe care oricum nu îi dă şi, probabil, doar faptul că noi, ăştialalţi, elevaţii, care plăteam, apreciam ce aveam în farfurie, plus o credinţă strămoşească, de sorginte geto-dacică după care dacă nu mănânci tot ce ai în farfurie eşti prost, i-au făcut să termine ce aveau de terminat. Pentru ei era crudă. Dacă nu i-au zis fetei cum o vroiau? Nu le plăcea, dar s-au străduit, mă. Au mâncat tot. Ba chiar au cerut să le turnăm şi peste apa lor nişte vin din ăla. Am făcut-o. Ba chiar au ridicat miza, cu siguranţa omului care ne ştie suficient încât să pluseze în cunoştinţă de cauză, că dau ei următoarea sticlă, pentru că până la următoarea sticlă de vin urma pentru mine un drum peste cadavrul mamei mele, că ea nu acceptă aşa ceva de la FIUL EI.

Dar tipa, chelneriţa, era meseriaşă. Avea aşa, ceva din energia unui diavol tasmanian şi din atitudinea unui călugăr budist în toată nebunia aia. Era pro fata. Tot timpul, în atletismul ei pe acolo, găsea timp să ne mai întrebe şi pe noi cum ne mai simţim, dacă totul e ok şi de ce mai avem nevoie, Acuma, ştiu, sunt cusurgiu. Ce, numai alţii? Nu era tocmai pe gustul meu, şi mă refer la fizic aici. Adică nu că ar fi arătat rău sau ceva. Dimpotrivă. Dar era brunetă. Totuşi, dacă tot suntem la ora de fiţe, hai să o zic pe a mea: nu era blondă. Dar aş fi trecut foarte uşor peste acest mic handicap dacă s-ar fi priceput şi la alte chestii la nivelul care se pricepea în materie de relaţii cu clienţii, mai ales că era ochelaristă, că şi astea îmi plac.

Dar gazda pe care o scosesem noi în oraşul unde locuieşte, Marcel, după alias-ul lui, s-a hotărât să dea şi el ceva înapoi şi să o facă pe peţitorul pentru mine, când vine nota. Când vine amenda, se întâmplă altceva. Mama, verişoara lui Marcel, spune:

-Ce scrie aici, Cristi?

-335 lei.

-Cristi, tu ai luat vin din aşeala la un milion? Nu ai văzut cî au la 12 lei???

Asta a zis tanti Gina.

-Nu, am luat la 60 lei.

Maică-mea pune 350 lei până să apuc eu să fac ceva. Scot 20 să mai pun şi eu la bacşiş, acolo. Toţi de la masă mi s-au suit în cap. Inclusiv cei care nu plăteau. Zic, măcar 10 procente."Dar aici se dă bacşiş 3 lei, Cristineli!" etc. Pun ăia 20, cum ziceam, din care maică-mea ia 10. Am întrebat-o dacă pe vremea când lucra ea în comerţ trăia din salariu. Mi-a aruncat ăia 10 lei în faţă. Mama. Mea. Dar hei, Marcel se simţea în continuare dator, aşa că se hotărăşte să o agaţe pe chelneriţă pentru mine sau ce o fi fost în capul lui acolo:

-Ieşti bună di măritat!

Ea, zăpăcită cu clienţi şi cu toate, nu aude bine.

-Nu sunt măritată.

-Ei, am eu un cavaler aici.

Pentru cine nu s-a prins până acum, singurul cavaler de la masa aia eram eu.

-Am un băiat aici, di la Bucureşti.

-Ştiţi, nu am timp acum de relaţii...

Mie îmi venea să intru sub pământ de bucurie, Dar ea era meseriaşă, mă. Şi-a ascuns dispreţul pentru el sub un zâmbet magistral în timp ce se îndepărta de noi ca să se apropie de alţi demenţi. Dacă aş fi fost regizor, o băgam într-un film de-al meu. El merge all in. Îmi pune mâna lui de om de 110 kile pe umăr şi zice acolo, în gura mare, să audă toată terasa:

-ÎI DI LA ANTENA 3!!!



luni, 3 august 2020

Luni

Luni

Aţi dormit vreodată în cadă? Eu da. Ei, poate nu-i aşa grav, dacă ai supravieţuit să povesteşti asta, ar spune unii. Eu aş zice că e foarte grav, pentru că am reuşit performanţa să adorm în cadă când eram la serviciu, în timpul programului. Nu, nu vindeam căzi, tot cu scrisul pe la reviste mă ocupam şi eram la birou, în aceeaşi încăpere în care lucram cu vreo 5 colege. Era o zi din aia de luni, vara, când te întorci de prin vreun weekend în Vama Veche, unde te-ai dus tu, că ţi-ai propus să-ţi odihneşti creierii cu o carte bună în mână, pe plajă, la umbra unei umbrele şi a unei beri şi până la urmă te întorci acasă mai dărâmat decât ai plecat. 

Eu citisem duminică spre luni până pe la 5 dimineaţa, fără umbrelă, dar cu beri. Totuşi, în loc să-mi anunţ colegele că nu ajung în ziua aia, am decis să fac pe viteazul şi să mă duc la muncă. Mare greşeală. Era acolo o linişte de mormânt. Nimeni nu vorbea cu nimeni, se vedea clar că toată lumea avea chef de muncă în ziua aia de vară cum am eu chef acuma să mă îmbrăţişez cu toţi cerşetorii din Centrul Vechi, se auzea doar zumzetul coolerelor de la calculatoare, câte cineva scriind câte ceva din când în când, dar nu eu, şi zgomotul de la aerul condiţionat şi cam atât. Dacă ar fi trecut o pisică pe acolo, la cât de tare mă durea capul, m-aş fi răţoit la ea să nu mai tropăie.

Era zgomotul de fond perfect ca să visezi numai paturi. Mie mi se închideau ochii, am dat tastatura mai la o parte, să nu dau cu dinţii de ea dacă adorm pe scaun, m-am dus la baie să mă spăl pe ochi a nu ştiu câta oară pe ziua aia şi în oglindă văd cada. Ca să punem în context totul, biroul era, de fapt, un apartament foarte mare căruia îi fusese schimbată destinaţia. Avea de toate, inclusiv o baie imensă, triunghiulară, aproape cât jumătate din garsoniera asta de unde scriu eu acum. Totul era mare acolo, în afară de geam. Şi cada era mare, triunghiulară şi ea, într-un colţ, avea şi jacuzzi, dacă ţin bine minte. Doar că nu putea să te speli în ea, că era plină de teancuri de reviste.

Dar... Ştiţi ce zic unii misogini şi unele frustrate despre fetele care se îmbracă provocator, nu? Ei, eu nu sunt de acord nici cu misoginele, nici cu frustratele, dar tare m-aş fi aruncat în cada aia, că arăta exact ca un pat. Inteligentul din mine zicea nu, Cristi, nu! Idiotul din mine spunea da' hai, mă, să văd şi eu cum e să stau cu curul pe munca mea, că doar şi eu scriu la revistele alea. A câştigat idiotul. Erau chiar confortabile revistele, în pungile lor de plastic. Chiar mă gândeam ca data viitoare când mai fac sex la birou să încerc şi acolo. Următorul lucru pe care l-am auzit a fost un susur.

Adormisem buştean, parcă dormeam la umbra codrilor bătrâni, lângă un izvor. Zic, să vezi că am uitat apa de la chiuvetă deschisă. Dar nu era niciun copac, niciun izvor şi nicio apă deschisă. Era vezica tipei de la contabilitate, i-am recunoscut silueta în semiîntunericul ăla stând pe tron. Silueta colegei, nu silueta vezicii. Nu mă văzuse când a intrat, aşa că şi-a văzut de treaba ei mică. Acum, când mă gândesc la asta, amândoi greşisem. Eu, că venisem la muncă să dorm şi m-am culcat în cadă, ea că a intrat peste mine în baie fără să bată la uşă. Şi niciunul dintre noi nu aprinsese lumina. Aşa mă gândesc acum. Atunci, nu.

Buimac, în loc să profit de faptul că nu m-a văzut în colţul meu întunecat şi să fac pe mortul în păpuşoi, m-am ridicat, am bolborosit un "vai de mine, îmi pare rău, scuză-mă" în deplasarea mea rapidă spre uşă, de-am şi speriat-o pe biata fată. A apucat şi ea să îngaime ceva acolo, nu am auzit ce, că eram în plină acceleraţie să ies dracului de acolo. În puţinii paşi din baie până la birou îmi trecuse şi somn, şi mahmureală. şi tot. Până şi cheful de viaţă. Într-un minut, vine şi ea, se aşează la calculatorul ei şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul era din nou liniştit acolo, în afară de mine. Îmi frângeam mâinile, îmi muşcam buzele.

În toată liniştea aia, eu auzeam un singur gând din mintea mea urlând: OK, ŞI ACUM CE FACI?!. Am decis să mă duc acasă şi am plecat. Practic, venisem în ziua aia la redacţie doar pentru un moment penibil şi atât. Săptămâni întregi am venit numai cu capu-n pământ la birou, mi-era ruşine să mă uit în ochii colegei, mai aveam şi calculatoarele faţă în faţă. Mă şi gândeam, bă, poate ar fi mai bine să fac eu o petiţie online să interzicem munca luni. Dacă la alţii săptămâna începe duminică, de ce nu ar merge? Dar mi-am dat seama că pe mine nu m-ar fi ajutat. Dacă am fost în stare să adorm în cadă la muncă luni, e clar că aş putea să o fac şi marţi.


sâmbătă, 1 august 2020

Banul, adevărul şi libertatea


Dragi bucureşteni, cât mai am voie să vorbesc (şi când zic cât, mă refer şi la timp, şi la volum), am câteva remarci de făcut. Am mai zis eu câte una-alta din când în când, dar m-am gândit să pun mai multe cap la cap. Să le luăm pe rând. Primări(ţ)a nu face centura, că nu e centuristă. Nu, centura Bucureşti o face guvernul, de parcă ar fi centura României. Primăria face trotuarul şi bordura, că alea sunt mai imporante, dar numai pe arterele principale, pe unde treci în viteză cu antemergător, să vadă musafirii, nu şi pe la săracii ăia care nu stau la bulevard şi care sunt liberi să se împiedice pe trotuare nereparate de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Vă mai amintiţi vremea aia când puteai plăti călătoria şi la metrou, şi la RATB cu acelaşi card? Ăla verde, da. Ei, ştim cu toţii că de ani de zile nu se mai poate, că metroul a trecut şi el la guvernul României de pe vremea lui Oprescu, pentru că, vorba aia, nu e metroul Bucureşti, e metroul Bucureşti-Baia Mare. Asta, când el nu e nici măcar metroul Bucureşti-Otopeni, cum trebuia să fie. Se va face linia aia de tren până la aeroport, nici aia la timp, noroc că ne-a salvat pandemia şi s-au amânat toate, că iar ne făceam de râs peste tot în Europa. Nu e vorba de guvernul "meu" aici, e vorba despre toate guvernele de cel puţin 15 ani încoace, indiferent cum s-au chemat şi ale cui au fost.

La metroul Drumu Taberei trudesc ăia de 11 ani, de zici că-i ocnă şi nu-i mai scot niciodată de acolo, de zici că i-au pus să îl sape cu linguriţa. Dar hei, ce frumos e să dai vina pe alţii să te speli pe mâni! Cu apă rece, bineînţeles. Iar dacă nu-ţi convine că nu ai apă caldă, eşti liber oricând să te dai cu capul de nervi de bordurile alea noi, e gratis. Şi să înjuri guvernul, că şi apa caldă din Bucureşti tot a guvernului e. Practic, primăria Bucureşti s-a lăsat de administrat cel mai mare sat din ţară şi acum are alte preocupări, face business. Deschide firme. Am vorbit cu atâţia patroni în viaţa mea încât le-am pierdut numărul de mult. Unul nu mi-a spus vreodată că a dat drumul la o afacere doar ca să dea de muncă altora şi el să iasă pe pierdere. Dar există o explicaţie. Abia acum o să începem să ne distrăm.

Deci, s-a stabilit, guvernul face metrou, căi ferate, centuri, sau măcar se preface că le face în oraşul ăsta, de parcă numai Bucureştiul ar exista în ţara asta. Şi atunci, ce face primăria în afară de pus borduri şi plantat boscheţi şi înfiinţat firme? Poduri, frate. Poduri şi pasaje cât cuprinde şi cât mai încet cu putinţă. Voi aţi observat că îmbătrîneşti cu zile în maşină în trafic (în subiectul ăsta nici nu mai intru) până vezi câte o megastructură din asta terminată? La urmă arată frumos, dar şi mai frumos arată nişte conturi din străinătate. Pentru că da, time is money. Banii au nevoie de timp, până se umflă preţul la lucrări, până îi speli şi pe ei, până etc. Am auzit de cel puţin un caz de pod din ăsta grandios de pe urma căruia 100.000.000 euro s-au evaporat, că în loc să coste 60 milioane, a ajuns la 160.

Dar pot să vă promit ceva. La un moment dat, nu ştiu exact când, se vor afla şi adevărul, şi vinovaţii, şi dovezile, şi unde sunt banii şi, sper eu, vom fi liberi să găsim nişte factori de decizie măcar un pic mai breji care să se ocupe mai bine de ei decât ăştia de până acum. Ştiţi, banul, adevărul şi libertatea au toate trei ceva în comun: au o voinţă proprie. Banul vrea să hoinărească, adevărul vrea să fie aflat, iar libertatea pur şi simplu vrea să existe. Din păcate, când ne-om trezi noi cu toate astea trei la un loc, s-ar putea să n-avem idee ce să facem cu ele. Eu, cel puţin, sămoreu dacă am aşteptări prea optimiste prin prisma asta. Banii, când or apărea, probabil o să ne certăm pe ei, libertatea pare că oricum n-am ştiut niciodată să o folosim, iar în vremurile astea, nici pe adevăr nu-l mai crede aproape nimeni. 

miercuri, 29 iulie 2020

Barcelona

În Barcelona, la parterul hotelului Rey Juan Carlos I, se terminase evenimentul de presă, unde băusem, că nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă, vă dau eu un pont acum, ziariştii beau, în general, că au o meserie stresantă, am prins o masă liberă în bar. Ultima. Deja stabilimentul era plin. Vroiam să mai bag o bere, a doua zi urma o lansare mondială transmisă în direct şi de multe ori unii dintre noi aşa se pregătesc psihic pentru presiunea aia.
Cum îmi lingeam eu liniştit şi singur berea acolo, apare un trio ciudat, doi bărbaţi şi o tipă. Îi ştiam de mai devreme, erau ziarişti şi ei, fuseserăm la aceeaşi cină festivă. M-au întrebat dacă au loc şi ei la masă cu mine, am spus da, s-au aşezat, au comandat de băut, dar discuţia dintre cei trei, deşi nu m-am implicat în ea iniţial, era fascinantă. Era atât de interesantă încât următorul rând l-am comandat eu doar ca să îi aud vorbind. Eu nu-s mare orator, dar mă consider un foarte bun ascultător, iar conversaţia aia merita. Ei erau doi francezi care agăţaseră o lituaniancă şi negociau acuma cum să facă împreună un film porno.
Ei vroiau să participe toţi trei, ea era de acord, doar că nu vroia ìn calitate de actriţã, ci numai de regizor. Ce pot să zic, auzindu-i pe ei vorbind în franceză, mi s-a făcut dor de limba lui Voltaire, idolul meu şi am schimbat câteva vorbe cu ei altfel decât în engleză. S-au bucurat foarte tare că ne ìnţelegeam şi aşa, chiar dacă au realizat că eu înţelesesem cum stabileau ei între ei cum s-o mai tachineze pe aia.
Ea, vorbind doar engleză, mă întreabă:
-Dar tu de unde eşti?
-Din România.
-A, deci, ţigan.
-Nu, eu sunt român, dar da, în ţara mea sunt mai multe naţii, însă nu văd de ce ar fi o problemă dacă aş fi ţigan şi nu înţeleg care-i scopul conversaţiei dintre mine şi tine la modul ăsta.
În acel moment, s-a întâmplat ceva extraordinar. Cei doi francezi s-au transformat instantaneu în avocaţii mei, tonul discuţiei s-a schimbat şi au scos-o pe aia la tablă:
-Dar de ce îl faci ţigan?
-Păi, nu ştiţi? Românii sunt ţiganii Europei!
Avea un tupeu formidabil femeia, mă. Şi nici măcar nu o să mă obosesc să comentez asupra aspectului ei fizic sau al gusturilor francezilor la femei, că nu sunt critic de gusturi. Dar mai avea puţin şi mă dădea afară de la masa mea, atâtă agresivitate şi ură avea în ea. Am pus-o pe seama băuturii, că oricum eram toţi consumaţi ş chiar nu aveam chef de panaramă. Dar francezii mei nu s-au lăsat:
-Tu zici de români că sunt ţigani, dar Lituania ce a făcut?
-Păi, Lituania era mai demult cea mai mare ţară din Europa!
-Mai demult, dar acum? Şi care e meritul tău că ţara ta a fost pe vremuri mare, dacă ìţi permiţi să vorbeşti aşa cu acest domn care ne-a primit la el la masă?
În momentul respectiv, am considerat că băusem suficient încât să fiu destul de elocvent ca să fiu propriul meu avocat. Am susţinut în faţa ei o pledoarie pe care nu am să o reproduc aici, ìntrucât conţine cuvinte foarte grele. Atât de grele încât s-a sculat de la masă şi a plecat, lasându-mă să mă conversez în continuare în franceză cu noii mei prieteni. Cu ea nu ştiu ce s-a mai întâmplat, probabil s-a întors să fie rasistă în ţara ei cândva puternică. Dar cu francezii am rămas prieten şi acum, deşi a trecut mai bine de o decadă de la eveniment, chiar ne-am mai găsit şi am mai băut câte o bere pe la conferinţe şi în alte ţări. O fi de la faptul că vorbesc pe limba lor.

miercuri, 1 iulie 2020

BAC, că tot e la modă

Eu am luat BAC-ul cu meditaţii. În sensul că le-am dat eu meditaţii la română unor copii de a opta care nu-şi permiteau profesori şi erau ori prieteni din cartier, ori fraţi de prieteni. Nu am cerut nimic niciodată şi chiar i-am ajutat. Pentru că ştiam că exersând cu ei, exersam cu mine, că mai aveam examene de dat în viaţă. Puneam pachetul de Carpaţi pe birou şi lucram. Doi sigur au intrat unde îşi  doreau pentru că i-a ajutat nota la română. Aveam să aflu, ani mai târziu, că unul dintre ei chiar cerea bani de acasă să mă plătească, deşi, din nou, nu era cazul. Nu mai contează.

Mă duc la ultima probă de la BAC, aia opţională, parcă aşa se chema. Băieţii din promoţia mea, cel puţin ăia din echipa de baschet a liceului, care tocmai deveniseră vicecampioni naţionali, au dat toţi examen la disciplina educaţie fizică, să înveţe mai puţin şi să aibă şanse mai mari să ia o notă bună. Erau sportivi de performanţă, ce putea să meargă rău? Proastă alegere. S-au trezit, mulţi dintre ei, cu nişte note de nu le venea să creadă, 8, 8,50, când alţii şi altele care au avut toată viaţa lor scutire la sport au luat 10. Eu am fost mai precaut. Făceam deja sport şi poate tocmai de asta m-am gândit hei, mă împiedic pe acolo sau fac ceva şi ratez bacalaureatul pentru sport. Hai la engleză, că la limbă nu faci întindere şi te şi pricepi.

Chiar mă pricepeam. Eram olimpic la engleză, ani de zile mai târziu aveam să fiu traducător de meserie şi se mai întâmplase o fază: într-a noua, venise un profesor american la noi la şcoală să predea engleză aşa cum ştia el. Dar nu putea să ne predea la toţi. A fost nevoie să fie selectaţi nişte oameni.  A dat examen tot liceul, de la a opta până la a doişpea (da, liceul ăla avea şi clase de 5-8), după subiecte comune, scoase la imprimantă în laboratorul de informatică al liceului, deci, ăia de la clasele de informatică le ştiau deja. Chiar şi aşa, eu, un fraier de-a noua, cu scris urât, am luat examenul al cincilea din 600 inşi.

Fast forward. Dau examenul la BAC, "perfect", îmi zic ăia, "9,50!". Ce o fi perfect la 9,50 n-am să înţeleg niciodată, mai ales că nu greşisem nimic. Dimpotrivă. Dar mi-am spus că 9,50 e o notă bună, am scăpat şi de asta şi pot să merg mai departe. Dar nu puteam să îmi scot din cap ce se întâmplase cu candidatul de dinaintea mea, că eu fusesem al doilea pe listă. Ăla era bâtă. Nu ştia nimic. Îi băga profesorul cuvintele în gură. Erau doi examinatori în comisie, un el şi o ea. El era clar că vroia să îl ajute.

La sfârşit, fumând, el îi arată candidatului scrumiera de pe catedră:
-Cum se cheamă asta?
Ăla dă din umeri.
-Ash...
-Ash...
-Tray...
-Tray...
-Ashtray.
-Ashtray.
-Bravo, îţi dau 10, că am auzit că ai nevoie de notă bună, că dai la Academia de Poliţie.

Am ieşit afară, unii plângeau, alţii se bucurau pentru ce făcuseră, nu mai comentez notele sau ce a făcut fiecare în afară de ăsta de mai sus, dar mă tot gândeam de unde dracu ştia un profesor de la alt liceu la ce facultate vroia să dea examen ăsta de dinaintea mea. Nu era ca şi cum scria pe el "mă duc să dau la Academia de Poliţie, daţi-mi 10" sau că ar fi contat media la BAC pe vremea aia. Ori erau cunoştinţe, ori neamuri, ori pile, ori era meditatorul lui, cam astea erau singurele explicaţii pe care le aveam.











luni, 29 iunie 2020

Apicultorii

Că tot a plouat când şi unde nu trebuia şi au venit ţânţarii, deocamdată nu văd că s-ar fi pus problema undeva că poate şi ăştia transmit virusuri, deşi o fac. Întrebarea este ce s-ar întâmpla dacă s-ar afla că îl transmit şi pe ăsta nou. Acuma, eu nu spun că îl transmit, mă întreb ce ar fi dacă şi am ajuns şi la o variantă de luat în considerare. Eu cred că ne-ar pune ăştia să purtăm echipament din ăla de apicultor pe stradă, să nu pătrundă nimic pe nicăieri. Fiind o naţie cu tradiţie în creşterea albinelor încă de pe vremea dacilor, sunt convins că ne-am descurca, am cumpăra imediat din Turcia vreo 12.000.000 combinezoane din alea fabricate în China şi am fi pe drumul cel bun.

Bine, la ele, în scenariul ăsta, la costume din alea obligatorii mă refer, tot ar trebui să purtăm şi mască pe dedesupt împotriva nu doar a insectelor, ci şi a inamicului ălalalt, ştiţi voi, ăla invizibil, virusul în sine. Mie mi s-ar părea spectaculos, chiar dacă am văzut atâtea situaţii spectaculoase până acum. Până la urmă, orice criză este şi o oportunitate. Bogaţii ar face oricum ce vor, pe lângă şi mai mulţi bani, probabil s-ar retrage în munţi, că îşi permit, dar noi, populimea, s-ar putea să nu avem toţi privilegiul ăsta şi să îndurăm împreună nişte experimente pe noi făcute de nişte inşi care iau decizii fără să ştie, de fapt, dacă fac bine sau rău, dar sigur mulţi au de câştigat. Am făcut o listă bref cu avantaje şi dezavantaje aşa cum le văd eu, într-o situaţie ipotetică din asta. Am să încep, optimist, cu un dezavantaj.

Dezavantaj

Cel mai probabil, pe lângă echipamentele obligatorii sau de faptul că lumea care are o urgenţă la veceu va fi în chinuri, vom fi şi puşi să ne dezinfectăm când intrăm în casă. În loc să ne spălăm pe mâini, ne vom spăla pe mănuşi.  Apoi, sigur că vor putea exista şedinţe de dezinsecţie de 3 ori pe zi, cu nişte substanţe luate nu se ştie de unde şi cât au costat, în ce concentraţie se dau sau dacă nu cumva provoacă impotenţă la bărbaţi şi paranoia la femei: pe jos, cu băieţii ăia care cară în spate nişte butelii şi aparate care emit un zgomot de drujbă la 6 dimineaţa; din tulumbă, cu ăia care vin cu camionul şi dau din plin peste tot, pe la orele pânzului; după 12 noaptea, ca să nu se încurce traficul, s-ar pulveriza pe acoperişurile blocurilor de la înălţime mică din elicopterele unei firme private.



Avantaj

Ai putea să iei pe sub echipament ceva cu buzunar la piept. O să spunem cămaşă. Poate să fie şi hawaiiana aia  pe care ai urăt-o toată viaţa, că arăţi ca un cretin în ea, dar ai păstrat-o de gura nevestei, că a fost cadou de la ea.În buzunar poţi băga un recipient plin cu alcoolul tău preferat. În sfârşit, s-ar putea dovedi utilă, că poate are buzunarul de la piept suficient de încăpător şi de aproape încât să bei de acolo cu un pai care încape perfect de sub masca ta până în recipientul cu pileală. Şi aşa poţi să bei  peste tot, pe stradă, la teatru, la muncă, la coadă la permise, unde vrei. Că nu vede nimeni ce faci tu acolo. Toţi beţivii am fi avantajaţi, mai ales şoferii, mecanicii de tren şi piloţii.

Dezavantaj

"Alo, ce faci, fată? Stai, stai, nu-mi spune. Deci, sunt terminată! Toată ziua am umblat, am luat la rând toate magazinele din 4 mall-uri. Cu măgăoaia aia pe mine. Şi cu mască! Vroiam să găsesc ceva mai mişto, că eu pur şi simplu refuz să arăt ca toate proastele în fiecare zi. Ştiu, ştiu că nu arăt ca toate proastele, mă refeream la garderobă... auzi, tu ai chef de miştouri în dezastrul ăsta, nu înţegi ce se întâmplă??? Că mă ia depresia aicea, Mihaela! Am fost şi la magazinele de copii. Nimic. Totul alb, nici măcar ceva mulat sau pe pantalon scurt, aşa. Ai idee, oare costumele astea se pot vopsi?"

Avantaj

Nu te mai razi, tunzi, epilezi, nu mergi să spargi bani la coafor, nu-ţi mai faci unghiile, tenul, sprâncenele, nu-ţi mai smulgi cu penseta firele de păr din nas şi din barbă nici măcar dacă eşti femeie. Poţi să arăţi cum vrei pe sub costumul ăla, poţi să fii, de exemplu, gras, că nu îşi dă seama nimeni. Bine, asta era valabilă încă de pe vremea Carantinei I. Dar. Poţi, în sfârşit, să te gândeşti la chestii importante. Poţi să te gândeşti unde îţi petreci restul şomajului, ce faci cu viaţa ta sentimentală moartă, chestii din astea dure pe marginea cărora n-ai avut timp să meditezi când a început totul, că ai zis că nu ai timp să te gândeşti şi la ce faci pentru tine, şi la cum te cerţi cu alţii degeaba.

Dezavantaj

Cel mai probabil, într-o situaţie din asta, dacă eşti prins cu geamul deschis la casă, rişti să iei amendă. Va trebui să ai plasă specială la geam ca să îl deschizi, plasă aprobată de o comisie venită în control, formată dintr-un secretar de la primărie, un membru al forţelor de ordine, un şef de pe la Balş în persoană sau un reprezentant al unei firme agreate de el, plus un Consilier DSP pe Probleme de Instalaţii Rame Metalice. Cât stau pe la tine, se uită şi prin casă, că poate ai vreun laborator secret unde produci ţânţari. Să te ferească soarta de aşa ceva! Ai lua automat 60 zile de izolare în casă fără posibilitatea eliberării condiţionate şi ai fi hrănit de dinafară printr-o gaură în perete făcută de o bormaşină scumpă, luată şi mai scump de autorităţi.

Nici nu ştiu unde s-o încadrez pe asta

În sfârşit, ai arăta şi tu la prima întâlnire exact ca în poza de pe Tinder.  În combinezon. Şi şi cel cu care te întâlneşti, la fel ca tine. Atunci ţi-ai da seama că nu contează aspectul exterior, contează cine eşti. Că nu poţi fi sigură dacă-i el sau nu. În poze părea mai înalt. Dar chiar, dacă nici măcar nu e el? Dacă pe el l-o fi luat cu forţa prietena la un film despre dragostea în vremea unei catastrofe naturale şi el şi-o fi trimis vreun prieten la întâlnire în locul lui cum făcea lumea prin facultate şi-i trimitea pe alţii la examen în locul lor?

Tot din categoria de mai sus

Ne hlizeam noi când au început ăia de la bancă să ne roage să intrăm doar cu mască. Mă rog, şi cu haine, dar mai ales cu mască. Într-o etapă din asta ar fi şi mai tare. Poţi să fii oricine sub costumul ăla şi sub mască. Te duci oricând liniştit la ghişeu cu buletinul bunică-tii şi poţi să-i scoţi banii de înmormântare şi să-i bagi dup-aia la păcănele pe toţi. Probabil va înţelege, dacă mai aude. Îi zici: PENTRU NOI AM FĂCUT-O! SACRIFICII! Dacă nu-i convine, tu nu vei fi acolo să arunce cu telefonul după tine. Tu vei fi la distanţă sigură, la celălalt capăt al apelului video. Sau dacă ai un simţ al penibilului prea fin, poţi, din nou, să apelezi la metoda menţionată mai devreme şi să rogi un prieten să aibă conversaţia cu bunică-ta.