Pentru nostalgicii unor vremuri de tristă amintire: eu am fost un șoim al patriei din ăla hardcore. Membru într-un cenaclu literar comunist la Cercul Pionierilor sau cum se chema. Eram ăla pe care îl auzeați în ciocofoane la festivități publice din alea la care poate nu aveați chef să participați, că poate vroiați să vă bucurați și voi de weekend. Nu pentru că vroiam eu. Mie îmi plăcea să scriu despre natură, aventuri, chestii din astea. Dar s-au gândit ei că am dicție și m-am trezit prima dată într-un studio recitând chestii în care nu credeam, gen "tovarășei Elena Ceaușescu/ Din inimă îi mulțumim/ Nu știu ce, nu știu cum". M-au pus să repet înregistrarea aia de vreo zece ori. Nu păream convingător sau suficient de recunoscător. Că na, io-s mai sincer și chiar nu știam de ce să-i mulțumesc Elenei Ceaușescu și ce-a făcut ea pentru mine. Eram eu un copchil de clasa a doua, dar retardat nu eram, cam înțelegeam pe ce lume trăiam. Știam că trăiam într-o minciună. Dar ce rezistență anticomunistă să fac eu la 8 ani? Ascultam Europa Liberă și Vocea Americii, că asta ascultau ai mei acasă și cam asta era forma mea de luptă, că în rest, recitam la radio poezii cu Ceaușescu. Mulțumesc destinului că nu am ajuns să le scriu eu. Că la 11 ani am scăpat. Dar renunțasem la cenaclul ăla la vreo 9 ani. Până prin clasa a opta a tot trimis profesoara aia de la cenaclul ăla oameni să mă convingă să mă întorc, dar nu am făcut-o. Era singura mea formulă de protest.