Am zis că va urma. Maică-mea  cofetăreasă, se ruga de mine cu cerul şi pământul să nu mă duc la cofetărie.

-Tu ştii ce bagă alea în prăjituri? În loc de lapte bagă apă, în loc de unt bagă margarină din aia proastă, în loc de zahăr bagă miere industrială, citronada aia pe care o beţi voi acolo nu a văzut vreo citrică în viaţa ei... zi-mi ce vrei şi îţi fac eu!

Într-un fel, avea dreptate. Dar mai erau două probleme: pe de o parte da, mâncam ecler şmecher acasă, par egzamplu,  numai că nu puteam să mă bucur de el, că de fiecare dată când îmi punea o prăjitură în faţă  se aşeza şi ea la masă şi mă punea să îi explic de ce am luat eu 9 la Fizică şi Otilia 10 şi evident că îmi stătea prăjitura în gât. 

Pe de altă parte, era o chestie de socializare.Aveai televizor, dar te uitai la el degeaba, mai aveai variantele să mergi la cofetărie sau la o miuţă sau la bibliotecă, dar asta, ultima, na, nu e pentru toată lumea. Bodegile se închideau devreme - nu asta era problema noastră, a copiilor. Mersul la cofetărie era una dintre puţinele opţiuni pe care le aveam. (Va urma.)

 Băi, deci, a început lumea să moară pe capete în jurul meu. Deja nu mai suntem în pandemie, războiul nu e la Bucureşti şi totuşi se întâmplă tot felul de decese. Tot mai aproape. Au plecat pe lumea ailaltă de foarte puţin timp mai mulţi oameni nu apropiaţi fizic, ci sufleteşte, dar parcă moartea vine, aşa, spre încoace. Nu o să dau nume sau ceva. S-a întâmplat o chestie la mine-n bloc acum vreo două zile. Fusesem în oraş şi acum urcau scările. În faţa blocului deja văzusem o salvare, Pe scări, dau peste doi ambulanţieri, asistenţi medicali, paramedici, ce erau ei. Care cărau înspre jos un sac mare, negru. Ştiţi, io-s genul de combinaţie de timiditate şi orgoliu care mai degrabă culege chiştoace de pe jos decât să-ţi ceară ţie o ţigară pe stradă. Ştiu inşi care când au o durere intră în primul magazin (care nu e farmacie) şi zic:

-Doamnă, mă doare măseaua, nu aveţi cumva un Algocalmin?

Eu nu aş putea să fac niciodată aşa ceva. Bine, nici altele. Deci, dacă îl vedeţi pe unu' că încearcă să vă agaţe în club sau vă cere ceva pe stradă, să ştiţi că nu sunt eu. Revenind. Ăia cu sacul mare şi negru trec pe lângă mine şi eu am un episod de retardament. Deşi ar fi trebuit să-mi dau seama ce se întâmplă pe scări, cumva, poate pentru că sunt obişnuit cu violenţa, nu cu moartea, îi întreb:

-Ce aveţi acolo?

-Un cadavru.

 Că tot vorbeam despre lipsuri. Ne jucam prin parc eu, frate-miu şi Jachetă. Deşi stăteam peste drum unii de alţii, nu am aflat niciodată cum îl cheamă de fapt, pentru că nici nu a stat mult, tac'su a pierdut rapid apartamentul la barbut şi s-au mutat. Dar tot aşa, era o zi de vară şi eil zice:

-Hai acasă.

-Păi?

-Hai acasă, că mă c*c pe mine.

/-Păi, suntem în parc, dă drumul la problemă.

-Nu, mă, că nu pot aşa.

Bine, m'. Dar dup-aia ne întoarcem, da?

Şi plecăm. El:

-Frate, nu ştiu ce m-a luat, a făcut maică-mea o tocăniţă bună aseară, am mâncat cu poftă şi uite,nu o mai duc, e containerul ăla de gunoi, mă duc în spatele lui şi hiii, m-am c*cat pe mine! Aşa era, avea nişte shorts şi nişte tenişi pe el şi c*catul i se scurgea pe picior.

Tot drumul până acasă, frate-miu a râs ca un isteric. Şi ăsta îi spunea:

-Băi, nu mai râde. Nu mai râde că te bat!

Nimic. Ajungem, noi mergem la noi, el se duce la el şi după un timp ne trezim cu dumnealui la uşă:

-Mă, nu curgea apa, m-am spălat cu sifon.

 Da, măi, că am zis că urmează. Era tot vară şi o ardeam pe la maică-mea pe la muncă. Aşa, că ocupaţiile erau puţine, "ce să faci tu cu sportul" ş.a.m.d. Laboratorul unde presta ea livra într-o grămadă de locuri. Inclusiv prin munţii Vrancei. Când termină ce avea de făcut echipa ei, îi cheamă pe ăia de la transport şi le zice ce au de făcut: asta acolo, asta în partea ailaltă etc.

-Şi luaţi-l şi pe fii-miu, să vadă şi el Soveja, Lepşa, Cascada Putnei....

Într-un TV din ăla (pentru necunoscători, un microbuz vechi) care era deja vechi, ne-am dus, Eu stăteam în faţă, la mijloc. Cât aveam? 8 ani? Cert este că şoferul îmi spune:

-Pune picioarele pe bord, că tu nu ai centură şi dacă pun o frână s-ar putea să saei prin parbriz.

După care tot el zice, într-un peisaj mirobolant:

- M-a trimis mă-ta să fac treaba asta, să duc lucrurile astea, să am grijă de tine, dar oleacă de p*zdă nu mi-ar da şi mie.

Maică-mea a fost cofetăreasă, dar nu din aia de rând. Maistru cofetar, cum ar veni. Şi când vorbesc despre ea la trecut nu înseamnă că nu mai este printre noi, ci că se ocupă cu altceva acum. Dar chiar era meseriaşă. Când era ziua vreunui ştab de prin miliţie sau securitate, de exemplu, ea brusc primea o zi liberă de la muncă şi tot brusc apărea o Dacie neagră cu număr mic în faţa blocului. Din ea coborau doi inşi în civil care se apucau să care sus zahăr, făină, smântână, cacao, lapte, ulei, ciocolată, portocale, ananas, tot felul de chestii din astea. Care, aviz nostalgicilor, nu erau chiar uşor de găsit pe vremea aia şi mai lăsaţi-mă cu "dar te descurcai", o să vedem mai jos că unii nici măcar nu auziseră de nişte treburi.

Aşadar, veneau ăia şi maică-mea se apuca de treabă şi le făcea ălora partea de desert pentru cumetria lor. Până să vină ăia să le ia, efectiv, nici nu aveam loc în frigider să le ţinem pe toate. Le ţineam pe unul dintre balcoane, că bătrâna are două balcoane la casa ei de la Focşani - are mai multe case, dar asta-i altceva. Totuşi, ca să ne amintim cam cât de handicapaţi cultural eram şi nu numai, o să zic ceva: era o zi de vară, jucasem tenis în curtea şcolii şi eram terminaţi de sete. Era vacanţa de vară. Zic la plural, că nu jucasem tenis la zid.

-Hai să bem apă.

-Păi, nu curge.

-Nici acasă nu curge.

Vorbim de anii 80 aici, să ne înţelegem. Cel puţin în oraşul meu, şi apa era, sanchi, raţionalizată.

-Lasă, mă, mergem la mine, că am eu sifon.

Şi mergem la mine şi cum spuneam mai sus, maică-mea făcuse ditamai meniul de desert pentru o sindrofie din asta de potentaţi ai vremii, dar de data aia chiar m-a impresionat şi pe mine.

-Ia veniţi, mă, să vă arăt ceva!

Nici măcar nu am deschis uşa, de la balcon, în plm. Erau torturi pentru securitate, ce vorbim aici... Era şi tort diplomat, şi tort evantai, şi tort buturugă, şi tort kranz sau cum s-o fi scriind, prăjituri pe lângă, tot felul de nebunii. Multe. Nu aveai loc să păşeşti printre ele. Dar şi cum arătau... Băieţii ăia, crescuţi cu cofetării comuniste, nu văzuseră aşa ceva în viaţa lor. Unul zice:

-Oau, tort din ăla cu biscuiţi muiaţi în apă deasupra!

-Nu, măi, nebunule, e bezea brulee.

Dar na, cui să-i explici, până la urmă tipul a ajuns pădurar, ceea ce nu e un lucru rău, dar cu siguranţă nu l-aş lăsa să fie criticul meu culinar. (va urma.)

 Da, deci, sărbători fericite, pentru mine a început deja paştele - mi-era poftă de miel, de berbecuţ şi din astea mi-am luat. E şi simplu, am o măcelărie halal jos. Josul blocului, vreau să zic, nu al meu. Dar nu am apucat să zic ce vreau eu primul, era o doamnă în faţa mea la coadă care a luat-o pe gestionară: 

-Vreau bucata aia, dar numai trei sferturi din ea. Aveţi cuţit?

Până să răspundă madama de la magazin ceva, s-a întâmplat o chestie care poate că m-ar califica drept rasist că am văzut-o aşa. Că m-a făcut să râd ca un dement. Ştiu, e naşpa câteodată cu glumele, cu ironiile, trebuie să le explici etc.Apare patronul sau ce era el, de acolo. Din Orient, pur-sânge, dar vorbea bine româneşte. Poate făcuse facultatea la Iaşi sau ceva .  Şi zice :

-Doamnă, păi dacă nici noi nu avem cuţite...

Interviul

 Interviul

Azi am avut un interviu. Pe vremuri, când mă duceam după muncă la o bere cu băieţii, mă întrebau:

-Şi? Ce ai făcut azi?

-Păi, am fost la un interviu.

-Ce zici, te angajează?

-Nu, măi, nebunule, eu le-am luat interviu lor, nu ei mie.

Dar, de data asta, am cedat. Apropiaţii m-au tot luat, "dar de ce nu îţi găseşti şi tu un loc mai bun, de ce nu ştiu ce?" Am zis hai, mă, am luat legătura cu unii şi a rămas să ne vedem azi. Numai că între timp a apărut ceva şi când am aflat ce, era să îmi cadă telefonul din mână: nevasta celui pe care îl consider fratele meu mai mare în Bucureşti a plecat dintre noi. 

Am fost atât de zăpăcit de vestea aia încât, sincer, nu am ştiut ce să fac. În loc să sun să încerc să reprogramez întâlnirea (că doar nu înmormântarea).... mintea mea m-a pus să aleg. Şi am ales să mă duc la interviu şi sper să fiu iertat pentru asta. Ştiu că sună studiat. Nu este Nu o să îi fac eu necrologul, zic şi eu vreo două chestii în memoriam. .E chiar din suflet. M-a tratat ca pe copilul ei, încă mai am dulceaţă de nuci de la ea acasă.  Ce vreau să spun este că dacă aş avea de ales între a câştiga eu interviul ăla şi a trăi ea, cu siguranţă aş alege varianta a doua. R.I.P.

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Ante scriptum:, (dacă există aşa ceva): celor cărora nu le place să citească - vă rog să vă opriţi aici

Probabil mu ar fi trebuit să o zic deloc, dar a trecut ceva timp de când nu ne-am mai auzit. Deci, ceva trebuia făcut. Aşa că... Şi acuma unii s-ar putea să se exprime la modul "ah, vai, oau, cum, nu, de ce?! Sau poate /nu/ne păsa de tine şi nu ştiam noi?" Greu de crezut ambele variante. Ei, uite, pentru că lumea trebuie să ştie şi pentru că lucruri de genul ăsta nu ar trebui să se mai repete...Prestam şi eu pe acolo, un redactor din ăla fraier, plecam şi pe la 3 noaptea de la redacţie, na, unii s-ar putea să ştiţi cum este. Îţii arzi ochii într-un monitor, faci sindrom carpal sau cum s.o fi chemând , de la tastatură şi crăpi pe la 50 ani de infarct de la stres.

Eram mai mult advertorialist, ăla care te dădea cu bidineaua. Scriam articole în care tu arătai bine. La un moment dat, mi-a revenit sarcina să redactez o pagină pe lună despre o anume firmă. Nu luam bani în plus pentru asta, deşi firma da. plătea,. să nu zicem ce obiect de activitate avea, ea dădea. Drept urmare, cam o dată pe lună, ei îmi trimiteau nişte materiale, să le zicem informaţii, când le aveau, din care eu trebuia să meşteresc o pagină despre cât de şemecheri erau ei. Dar. Nu conta dacă îmi trimiteau sau nu. Eu, mort, copt, trebuia să-i zugrăvesc o dată pe lună.

Până la un timp. Dar staţi aşa, că e mai complicat de atât.

De fiecare dată, în fiecare lună, trebuia să trimit articolul înapoi la să-i spunem client, să dea o doamnă sau un domn BT-ul la el. Pentru cine nu ştie ce înseamnă BT, este prescurtarea de la bun de tipar, adică dacă erau  de acord cu varianta aia, ca să meargă dup-aia la DTP, corectură, tipar etc. Ei, în cazul articolului ăsta, care în fiecare lună era plătit nu cu mult, cred că, de fapt, cu mai puţin decât salariul meu, la un moment dat s-a întâmplat ceva.

Eu l-am făcut, l-am trimis şi am primit un răspuns care m-a dat peste cap: "la acest articol mai este nevoie de lucrat foarte mult". Băi, asta poate însemna orice. Ştiam în ce eram băgat, i-am zis înapoi "am înţeles, spuneţi ce modificăm şi aia facem" şi ea mi-a răspuns. Ce nu am zis până acum a fost că eu nu îi trimisesem o viariantă de text, ci mai multe.Am făcut la schimburi de mailuri de parcă eram amanţi, nu altceva. Niciuna nu i-a plăcut, deşi ele conţineau exact ce mi-a trimis ea mie. Mai mult,  i-am zis "modifică ce vrei şi îl publicăm, nu văd problema."

Şi dacă nu credeaţi că există un "mai mult", există, mai mult, ultima dată - cel puţin pe mail, mi-a scris cu cc la şefi că ea nu mai poate să facă aşa ceva. În condiţiile în care eu nu trebuia  să lucrez numai cu ea, trebuia să scriu 8.000 caractere pe zi, să mă ocup şi de newsletters, şi de încărcat materiale pe site-uri, na, superb. Practic, ea s-a hotărât să mă dea afară. Am văzut mailul şi deja eram sătul, oricum. Mi-am scris demisia şi m-am dus cu ea la redactorul şef. care era gen preşedinte la uniunea scriitorilor, la directorul care era profesor universitar de arhitectura microprocesoarelor, sper să nu greşesc din nou şi le.am zis că eu plec.

Nu mai înţelegeam nimic. Pentru toţi ştiam să scriu,, că de aia fusesem luat acolo, numai pentru ea nu ştiam să scriu? Ăia s-au uitat la mine şi mi-au zis ceva gen "Unde să pleci? Tu eşti omul nostru. Lasă că vorbim noi cu ea."

Şi pănă la urmă, cumva, asta s-a întâmplat. 

Chiar nu ştiu cum, dar am fost degrevat de sarcina aia, am făcut restul milionului de chestii pe care le aveam de făcut până într-o zi, când s.au hotărât şefiii mei ca din toată redacţia să ,mă trimită tocmai pe mine pe undeva pe la Poiana Braşov. la un eveniment al firmei ei, ea era gazdă, organizatoare Ea.. Şi atunci am înţeles care era problema ei. Era urâtă. mă.

M-a amuzat teribil o fază când am auzit "fiţi mai creativi!" Eu am altă problemă. Sunt un spontan de ziua a şaptea. Am o spontaneitate de tunel dacic - e prin munţi, poate Bucegi, cine ştie, că nu o găseşte nimeni. M-a abordat o doamnă sau domnişoară, ce-o fi fost, în faţă la hipermarket să mă întrebe cum ajunge la Gara de Nord. Îi explic şi-mi zice:

-Hai să-ţi ghicesc.

- Aha, zic eu şi-i întotc spatele şi mă bag în magazin hlizindu-mă.  Mă învârt pe acolo, fac cumpărăturile, improvizez unde n-au ce-mi doream, găsesc timp în programul meu ocupat să mai arunc un ochi şi după gagici, stau la coadă, plătesc, mă întorc pe jos acasă, că e frumos afară, ajung înapoi, încep să descarc sarsanalele şi dintr-o dată mă loveşte: "Bă! Trebuia s-o întrebi câţi ani ai!".

 "Şi ce? Am fost şi noi la Paris.  Sevastopol nu e Moscova, Crimeea nu e Rusia. Dumnezeu e cu noi." - citat aproximativ din ţarul Alexamdru II, cca 1855, după Războiul Crimeii.

Puterea şi adevărul

Puterea şi adevărul

E un nume de film, nu vreau eu să dau lecţii de putere sau de adevăr. M-am surprins pe mine aseară uitându-mă la filme despre comuniştii români făcute în 1971. Nu ştiu ce m-a făcut să nu mut rapid pe alt canal, la cât iubesc eu comunismul şi "realizărili"lui, dar după câteva secunde am rămas lipit de ecran cât a durat filmul. Da, era la televizor. M-a făcut să-mi pun o mie de întrebări filmul ăla. Cea mai importantă dintre ele era cum a fost posibil să apară un film ca ăla în anul respectiv. Dar mai erau şi altele. Cum a trecut aşa ceva de cenzură, de securitate, de partid? Cum de nu l-a distrus nimeni? Cum de n-a făcut nimeni puşcărie pentru el? Că filmul descrie destul de fidel ce se întâmpla în România anilor 50-60.

E adevărat că nici pe vremea tovarăşilor, nici după, nu l-am văzut nici la televizor, nici la cinema, nici pe video. Poate pentru că arată eforturile glorioase ale clasei muncitoare şi ţărănimii, mai pe scurt, ale pecere-ului, întru parcurgerea cu succes a năzuinţelor patriei nostre pe calea socialismului în toată splendoarea ei. Adică pe bune. Îi arată aşa cum erau ei, ce făceau ei, evident, cu câteva exemple de inşi care, sanchi, înţeleseseră ce aveau de făcut, dar se luptau cu morile de vânt. Adică cu tovarăşii lor. Care sunt prezentaţi fidel, aşa cum îi ştia toată lumea, inclusiv unii care preferă să şi-i amintească azi altfel.

Nişte impostori fanatici, analfabeţi, revanşarzi, bolnavi de neociocoism ca mai toţi parveniţii, ipocriţi şi de un nivel mintal care nu îi ajută să înţeleagă noţiuni simple, ce să mai vorbim de lozincile pe care le repetă ca papagalii (de parcă ar fi ceva de înţeles la asrea din urmă, dar asta e o altă discuţie). Însă nivelul ăla mintal le permite, cuplat cu puterea nou-dobândită, să facă orice cu destinele oamenilor şi mai ales să urască fără discernământ. Avem în filmul ăsta aproape toate tipurile de membru de partid: prim-secretarul cu 14 ani de educaţie în puşcărie, ofiţerul de securiltate venit direct de la strung, propagandistul cu 6 clase, ştiţi voi, nu-i mai enumăr aici.

M-am întins, dar şi filmul e lung. Lung, dar merită, că arată multe, că s-au şi întâmplat multe. Nu vreau să stric surpriza, dar câte ceva pot să spun, de exemplu, cum puteai să faci puşcărie că aveai reviste în engleză acasă, cât de periculos putea fi să fii intelectual pe vremea aia, ce înseamnă să ţi se dea un pumn de fier când tu ai un cap de lemn, în fine, mult absurd şi arbitrar şi totuşi tare familiar. Chiar şi aşa, nu recomand filmul ăsta celor nostalgici după comunism. Iar la urmă am aflat şi răspunsul la întrebarea cum a fost posibil filmul ăsta. Nu vi-l zic, dar vă dau un pont: acţiunea filmului se termină în 1965.

P.S.: e disponibil gratis şi pe YouTube.

Şedinţă

Şedinţă 

Pfuai, ce greşeală am făcut azi mai devreme! Am uitat că e şedinţă cu asociaţia de proprietari de la bloc la mine la scară, afară, fix sub geamul meu de la bucătărie. Aşa că în loc să-mi mişc cadavrul pe la o plimbare prin oraş până trece panarama, mi-am băut ceaiul liniştit până când mi-a amintit scandalul de jos ce zi e azi. Blocul nu are ieşire prin spate. Dacă ieşeam, nu reuşeam să trec de ei, trebuia să le zic că mă duc să îmi moară cineva, altfel mă ţineau la şedinţă. Atât de insistenţi şi de disperaţi sunt să atragă şi pe alţii în gălăgia lor. Şi mie nu-mi place să mint.

E uimitor ce poate fi la gura unor oameni în vârstă care se cred distinşi doar pentru că i-a mutat Gheorghe Gheroghiu-Dej la bloc şi care se uită de sus la toţi ăia care stau de mai puţin de 20 ani acolo ca la ultimul bârsan. Şi nici nu-mi place să mă cert. Dar lor, da. Băi, şi nu mai terminau. 12, 1, 2, 3.... Şi tonul creştea. Şi ploaia se înteţea. Nimic, nu se mai dădeau plecatului. Până la urmă s-au retras destul de abrupt şi nu ştiu dacă are legătură cu ce am făcut eu, dar la un moment dat, înjurând în gând, am deschis geamul larg şi mi-am făcut mici.

 Da, mă, într-a cincea, nu ştiu dacă aţi prins, făceam atelier. De ce trebuia să învăţ eu traforaj dacă eu eram la clasa de informatică, voi să-mi spuneţi. Dar atelierul nu era aşa, ca la şcoală şi era condus de un maistru, nu de un profesor şi nu era la şcoală, era într-un complex care cuprindea mai multe tipuri de şcoli, gen, şcoală ajuttoare, şcoală din aia pentru copii orfani, cum s-o fi chemând ş.a.m.d..

Şi mă duc acolo când am început să întreb într-o clasă "hei, ştiţi cumva unde+i atelierul?" Numai că nimerisem într-o clasă de surdo-muţi. Ăia m-au înconjurat, m-au pipăit, se uitau unii la alţii, vorbeau între ei în semne, dar nu au putut să mă ajute. Îmtr-o linişte totală. Nu mi-a fost frică, deşi simţeam că am călcat pe altă planetă, erau aliens. Până la urmă, na. Tot ce s-a întâmplat a fost că am îtârziat eu la ora de intelectual de menghină.

Poate că ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu ei. Să învăţ şi limba lor, că mie îmi plac limbile. Nişte timp după, în blocul de peste drum de unde stăteam eu mai demult s-a mutat un cuplu de surdo-muţi. Şi într-o zi am văzut-o pe ea plângând în faţa blocului. Din nou am regretat.Aş fi vrut să-i ştiu limba ca să ştiu ce era în sufletul ei.

 Ei. şi eram în metrou de la Gara de Nord mergând spre restul oraşului şi dau peste tipul ăsta de la Miercurea Ciuc. Nu vorbisem niciodată, dar ne ştiam. Eu eram campion de mai multe ori la categoria uşoară, el de mai multe ori la categoria grea la taekwondo, ne ştiam, clar, aşa că am discutat. Ce faci, cum o mai duci, ce planuri ai, cutare.

Eu eram tânăr jurnalist, el era tânăr profesor de educaţie fizică. oameni educaţi plus campioni, nu? Peste o lună, îl opreşte garda pe stradă, că umbla în pvla goală recitând citate din biblie, asta am aflat din presă. 

-Ce faci?

-Păi, tocmai am omorât-o pe mama şi i-am mâncat limba.

Problema cu inşi din ăştia nu e cum zic unii, că ar trebui să-i executăm. Ar trebui să îi încuiem undeva şi să înghiţim cheia până aflăm dacă putem sau vrem să-i facem bine ori continuăm să-i ţinem departe de societate, că ei nu sunt criminali, sunt nebuni. Trebuie să îi ţinem acolo dacă nu sunt ok, că şi ei sunt oameni.

Da, mă. M-am dus cu tovarăşul ăsta al meu în Cluj în 1997 şi ne-au cazat la cel mai înalt cămin studenţesc de pe acolo, nu mai ştiu cum se cheamă, dar era undeva prin centru şi avea vreo 16 etaje. Am şi agăţat 2 fete de prin Baia de Arieş, dar asta-i altă poveste. Ideea-i că la un moment dat el zice:

-Hai jos, să fumăm o ţigară.

-Păi, de ce să mergem jos să fumăam o ţigară? Hai să mergem pe acoperiş să fumăam ă ţigară.

Asta am făcut şi cum admiram noi Clujul de deasupra îmi vine mie o idee de geniiu între ghilimele. Ştiţi, eu nu scuip. Şi vă rog să nu mă luaţi cu "da, tu nu scuipi, tu înghiţi" şi alte glume proaste. Scuipatul mi se pare un gest golănesc.

Dar de la înălţimea aia, cum eram noi studioşi, am vrut să fac eu un experiment. Îmi doream aşa, dintr-o dată, poate pentru că studiasem şi nişte ţuică din aia ardelenească, nu am vrut să arunc cu ceva de acolo, ca să nu omor pe nimeni. M-am hotărât să fiu un Newton al scuipatului, Drept urmare, am scuipat beat de pe acoperişul blocului de 16 etaje, deci, practic, de l etajul 17. Nu ştiu, nu am aflat dacă gravitaţia sau ce o fi a avut vrreun efect. Dar până să ajungă scuipatul jos, a apărut un ins de nicăieri, a dat colţul şi i-a scăzut scuipatul direct în cap. Ştiu că asta s-a întâmplat, că pe vremea aia vedeam bine.

I-am zis tovarăşului:

-Eu am terminat ţigara, hai în cameră.

 În zare se vedea un nor. Oaste mare. Menumorut sau Gerula sau cine era s-a uitat peste zidurile cetăţii- Soldaţii l-au întrebat:

-Măria ta, cine vine?

 -Sciţi.

- No. Nu, noi te-am întrebat cine vine, Că nu şcim.

 Am plătit întreţinerea. Şi. Am găsit un afiş pe uşa blocului pe care preşedinta asociaţiei de proprietari anunţa că îşi dă demisia. Nu ar fi o idee proastă, având în vedere că a făcut orice în afară de ce am vrut eu: a pus senzori de gaz, camere de supraveghere, a schimbat interfoanele, cheile de pe la uşi, pe care le-am plătit noi, dar nu a izolat termic blocul, ce mă interesa pe mine. Acuma, iar mă aştept să se... golănească, să se porcăiască vecinii pe aici, pe la şedinţe. Dar cel mai tare mă tem să nu dăm peste cineva mai rău, că am experienţă.

Am avut un administrator la Focşani care a fugit cu toţi banii de întreţinere de pe o iarnă întreagă de la 19 blocuri. Deci, nu 19 apartamente, nu 19 scări. Nu. 19 blocuri. A fugit cu ei şi cu amanta. Cum, mă, amanta? Eu asta m-am întrebat. El, neprezentând niciun fel de simptom de bărbat atractiv. Dar, eh, s-a dovedit încă o dată că banii au o putere şi uneori o voinţă a lor. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu acest cuplu amoros până la urmă. Care am înţeles că a lăsat nişte soţi şi nişte copii în urmă.

Cert este că la sfârşitul iernii ne-am trezit toţi cu datorii la întreţinere, deşi eu eram la zi. A venit compania de utilităţi publice şi a zis:

-Hai, banii.

-Păi, noi am plătit, uitaţi chitanţa.

-Nu ştim, voi v-aţi plătit între voi, dar banii nu au ajuns la noi. Daţi-vă în judecată între voi, rezolvaţi-vă problema, noi vrem banii. Vreţi apă?

Sunt sigur că dacă stătea un director de la ei în cartier la mine nu s-ar fi pus problema aşa. Dar se pare că nu stătea. Drept urmare, a trebuit să plătim toţi din nou întreţinerea pe iarna întreagă, iar banii pierduţi nu am reuşit să-i recuperăm niciodată. Sper să nu mă trezesc din nou într-o situaţie din asta, că ştiu cum e şi nu e plăcut.

 Deci, Nicoleta era o supercampioană la noi la sală. Câştigase nici nu mai ştiu câte concursuri. Până într-o iarnă când au tăiat ai ei porcul sau ce a făcut. Ea s-a întors din vacanţă cu nişte kile în plus. Şi eu, na, mai bătrân, i-am zis:

-Nicoleta, avem concurs peste o lună, nu vrei să dai tu 2, 3 kile jos şi să te întorci la categoria de greutate la care eşti tu campioană?

-Nu, că eu mă simt foarte bine aşa, în pielea mea, nu am niciun complex etc.

-Măi Nicoleta, dar noi mergem acolo la un concurs de luptă, nu la un concurs de frumuseţe. Tu ar trebui să ştii cel mai bine asta. Rişti să te accidentei.

Şi ghici, mi-au revenit cinstea şi onoarea să stau eu la scaunul ei pe postul antrenorului de la colţ, ăla care zice "du-te mai la stânga, mai la dreapta, atacă sus, jos, retrage-te", din astea. Şi ea a dat peste cea mai proastă variantă peste care putea da - una şi mai mare şi mai bună decât ea, care i-a dat un şut în gură de nici nu am mai aşteptat să o numere arbitrul, am aruncat prosopul, au luat.o ăia cu salvarea (la fiecare concurs trebuie să fie un echipaj de salvare) şi vreo oră, până s-au întors, ne-am uitat unii la alţii,

Bine, nu numai unii la alţii, că eram în sala sporturilor Sidex Galaţi, care avea două săli şi în cealaltă fusese un meci de volei feminin, iar voleibalistele, câd au terminat meciul, au trecut pe la noi şi noi am aplaudat toţi, deşi nu am văzut meciul lor. Cine nu a văzut voileibaliste... recomand. Eniuei, Nicoleta s-a întors de la spital cu nişte sârme în dinţi pe care le-a purtat luni de zile şi acuma suntem prieteni pe fb şi e slabă şi nu înţeleg de ce nu a vrut să fie slabă  atunci.