Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Ante scriptum:, (dacă există aşa ceva): celor cărora nu le place să citească - vă rog să vă opriţi aici

Probabil mu ar fi trebuit să o zic deloc, dar a trecut ceva timp de când nu ne-am mai auzit. Deci, ceva trebuia făcut. Aşa că... Şi acuma unii s-ar putea să se exprime la modul "ah, vai, oau, cum, nu, de ce?! Sau poate /nu/ne păsa de tine şi nu ştiam noi?" Greu de crezut ambele variante. Ei, uite, pentru că lumea trebuie să ştie şi pentru că lucruri de genul ăsta nu ar trebui să se mai repete...Prestam şi eu pe acolo, un redactor din ăla fraier, plecam şi pe la 3 noaptea de la redacţie, na, unii s-ar putea să ştiţi cum este. Îţii arzi ochii într-un monitor, faci sindrom carpal sau cum s.o fi chemând , de la tastatură şi crăpi pe la 50 ani de infarct de la stres.

Eram mai mult advertorialist, ăla care te dădea cu bidineaua. Scriam articole în care tu arătai bine. La un moment dat, mi-a revenit sarcina să redactez o pagină pe lună despre o anume firmă. Nu luam bani în plus pentru asta, deşi firma da. plătea,. să nu zicem ce obiect de activitate avea, ea dădea. Drept urmare, cam o dată pe lună, ei îmi trimiteau nişte materiale, să le zicem informaţii, când le aveau, din care eu trebuia să meşteresc o pagină despre cât de şemecheri erau ei. Dar. Nu conta dacă îmi trimiteau sau nu. Eu, mort, copt, trebuia să-i zugrăvesc o dată pe lună.

Până la un timp. Dar staţi aşa, că e mai complicat de atât.

De fiecare dată, în fiecare lună, trebuia să trimit articolul înapoi la să-i spunem client, să dea o doamnă sau un domn BT-ul la el. Pentru cine nu ştie ce înseamnă BT, este prescurtarea de la bun de tipar, adică dacă erau  de acord cu varianta aia, ca să meargă dup-aia la DTP, corectură, tipar etc. Ei, în cazul articolului ăsta, care în fiecare lună era plătit nu cu mult, cred că, de fapt, cu mai puţin decât salariul meu, la un moment dat s-a întâmplat ceva.

Eu l-am făcut, l-am trimis şi am primit un răspuns care m-a dat peste cap: "la acest articol mai este nevoie de lucrat foarte mult". Băi, asta poate însemna orice. Ştiam în ce eram băgat, i-am zis înapoi "am înţeles, spuneţi ce modificăm şi aia facem" şi ea mi-a răspuns. Ce nu am zis până acum a fost că eu nu îi trimisesem o viariantă de text, ci mai multe.Am făcut la schimburi de mailuri de parcă eram amanţi, nu altceva. Niciuna nu i-a plăcut, deşi ele conţineau exact ce mi-a trimis ea mie. Mai mult,  i-am zis "modifică ce vrei şi îl publicăm, nu văd problema."

Şi dacă nu credeaţi că există un "mai mult", există, mai mult, ultima dată - cel puţin pe mail, mi-a scris cu cc la şefi că ea nu mai poate să facă aşa ceva. În condiţiile în care eu nu trebuia  să lucrez numai cu ea, trebuia să scriu 8.000 caractere pe zi, să mă ocup şi de newsletters, şi de încărcat materiale pe site-uri, na, superb. Practic, ea s-a hotărât să mă dea afară. Am văzut mailul şi deja eram sătul, oricum. Mi-am scris demisia şi m-am dus cu ea la redactorul şef. care era gen preşedinte la uniunea scriitorilor, la directorul care era profesor universitar de arhitectura microprocesoarelor, sper să nu greşesc din nou şi le.am zis că eu plec.

Nu mai înţelegeam nimic. Pentru toţi ştiam să scriu,, că de aia fusesem luat acolo, numai pentru ea nu ştiam să scriu? Ăia s-au uitat la mine şi mi-au zis ceva gen "Unde să pleci? Tu eşti omul nostru. Lasă că vorbim noi cu ea."

Şi pănă la urmă, cumva, asta s-a întâmplat. 

Chiar nu ştiu cum, dar am fost degrevat de sarcina aia, am făcut restul milionului de chestii pe care le aveam de făcut până într-o zi, când s.au hotărât şefiii mei ca din toată redacţia să ,mă trimită tocmai pe mine pe undeva pe la Poiana Braşov. la un eveniment al firmei ei, ea era gazdă, organizatoare Ea.. Şi atunci am înţeles care era problema ei. Era urâtă. mă.