miercuri, 29 iulie 2020

Barcelona

În Barcelona, la parterul hotelului Rey Juan Carlos I, se terminase evenimentul de presă, unde băusem, că nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă, vă dau eu un pont acum, ziariştii beau, în general, că au o meserie stresantă, am prins o masă liberă în bar. Ultima. Deja stabilimentul era plin. Vroiam să mai bag o bere, a doua zi urma o lansare mondială transmisă în direct şi de multe ori unii dintre noi aşa se pregătesc psihic pentru presiunea aia.
Cum îmi lingeam eu liniştit şi singur berea acolo, apare un trio ciudat, doi bărbaţi şi o tipă. Îi ştiam de mai devreme, erau ziarişti şi ei, fuseserăm la aceeaşi cină festivă. M-au întrebat dacă au loc şi ei la masă cu mine, am spus da, s-au aşezat, au comandat de băut, dar discuţia dintre cei trei, deşi nu m-am implicat în ea iniţial, era fascinantă. Era atât de interesantă încât următorul rând l-am comandat eu doar ca să îi aud vorbind. Eu nu-s mare orator, dar mă consider un foarte bun ascultător, iar conversaţia aia merita. Ei erau doi francezi care agăţaseră o lituaniancă şi negociau acuma cum să facă împreună un film porno.
Ei vroiau să participe toţi trei, ea era de acord, doar că nu vroia ìn calitate de actriţã, ci numai de regizor. Ce pot să zic, auzindu-i pe ei vorbind în franceză, mi s-a făcut dor de limba lui Voltaire, idolul meu şi am schimbat câteva vorbe cu ei altfel decât în engleză. S-au bucurat foarte tare că ne ìnţelegeam şi aşa, chiar dacă au realizat că eu înţelesesem cum stabileau ei între ei cum s-o mai tachineze pe aia.
Ea, vorbind doar engleză, mă întreabă:
-Dar tu de unde eşti?
-Din România.
-A, deci, ţigan.
-Nu, eu sunt român, dar da, în ţara mea sunt mai multe naţii, însă nu văd de ce ar fi o problemă dacă aş fi ţigan şi nu înţeleg care-i scopul conversaţiei dintre mine şi tine la modul ăsta.
În acel moment, s-a întâmplat ceva extraordinar. Cei doi francezi s-au transformat instantaneu în avocaţii mei, tonul discuţiei s-a schimbat şi au scos-o pe aia la tablă:
-Dar de ce îl faci ţigan?
-Păi, nu ştiţi? Românii sunt ţiganii Europei!
Avea un tupeu formidabil femeia, mă. Şi nici măcar nu o să mă obosesc să comentez asupra aspectului ei fizic sau al gusturilor francezilor la femei, că nu sunt critic de gusturi. Dar mai avea puţin şi mă dădea afară de la masa mea, atâtă agresivitate şi ură avea în ea. Am pus-o pe seama băuturii, că oricum eram toţi consumaţi ş chiar nu aveam chef de panaramă. Dar francezii mei nu s-au lăsat:
-Tu zici de români că sunt ţigani, dar Lituania ce a făcut?
-Păi, Lituania era mai demult cea mai mare ţară din Europa!
-Mai demult, dar acum? Şi care e meritul tău că ţara ta a fost pe vremuri mare, dacă ìţi permiţi să vorbeşti aşa cu acest domn care ne-a primit la el la masă?
În momentul respectiv, am considerat că băusem suficient încât să fiu destul de elocvent ca să fiu propriul meu avocat. Am susţinut în faţa ei o pledoarie pe care nu am să o reproduc aici, ìntrucât conţine cuvinte foarte grele. Atât de grele încât s-a sculat de la masă şi a plecat, lasându-mă să mă conversez în continuare în franceză cu noii mei prieteni. Cu ea nu ştiu ce s-a mai întâmplat, probabil s-a întors să fie rasistă în ţara ei cândva puternică. Dar cu francezii am rămas prieten şi acum, deşi a trecut mai bine de o decadă de la eveniment, chiar ne-am mai găsit şi am mai băut câte o bere pe la conferinţe şi în alte ţări. O fi de la faptul că vorbesc pe limba lor.

miercuri, 1 iulie 2020

BAC, că tot e la modă

Eu am luat BAC-ul cu meditaţii. În sensul că le-am dat eu meditaţii la română unor copii de a opta care nu-şi permiteau profesori şi erau ori prieteni din cartier, ori fraţi de prieteni. Nu am cerut nimic niciodată şi chiar i-am ajutat. Pentru că ştiam că exersând cu ei, exersam cu mine, că mai aveam examene de dat în viaţă. Puneam pachetul de Carpaţi pe birou şi lucram. Doi sigur au intrat unde îşi  doreau pentru că i-a ajutat nota la română. Aveam să aflu, ani mai târziu, că unul dintre ei chiar cerea bani de acasă să mă plătească, deşi, din nou, nu era cazul. Nu mai contează.

Mă duc la ultima probă de la BAC, aia opţională, parcă aşa se chema. Băieţii din promoţia mea, cel puţin ăia din echipa de baschet a liceului, care tocmai deveniseră vicecampioni naţionali, au dat toţi examen la disciplina educaţie fizică, să înveţe mai puţin şi să aibă şanse mai mari să ia o notă bună. Erau sportivi de performanţă, ce putea să meargă rău? Proastă alegere. S-au trezit, mulţi dintre ei, cu nişte note de nu le venea să creadă, 8, 8,50, când alţii şi altele care au avut toată viaţa lor scutire la sport au luat 10. Eu am fost mai precaut. Făceam deja sport şi poate tocmai de asta m-am gândit hei, mă împiedic pe acolo sau fac ceva şi ratez bacalaureatul pentru sport. Hai la engleză, că la limbă nu faci întindere şi te şi pricepi.

Chiar mă pricepeam. Eram olimpic la engleză, ani de zile mai târziu aveam să fiu traducător de meserie şi se mai întâmplase o fază: într-a noua, venise un profesor american la noi la şcoală să predea engleză aşa cum ştia el. Dar nu putea să ne predea la toţi. A fost nevoie să fie selectaţi nişte oameni.  A dat examen tot liceul, de la a opta până la a doişpea (da, liceul ăla avea şi clase de 5-8), după subiecte comune, scoase la imprimantă în laboratorul de informatică al liceului, deci, ăia de la clasele de informatică le ştiau deja. Chiar şi aşa, eu, un fraier de-a noua, cu scris urât, am luat examenul al cincilea din 600 inşi.

Fast forward. Dau examenul la BAC, "perfect", îmi zic ăia, "9,50!". Ce o fi perfect la 9,50 n-am să înţeleg niciodată, mai ales că nu greşisem nimic. Dimpotrivă. Dar mi-am spus că 9,50 e o notă bună, am scăpat şi de asta şi pot să merg mai departe. Dar nu puteam să îmi scot din cap ce se întâmplase cu candidatul de dinaintea mea, că eu fusesem al doilea pe listă. Ăla era bâtă. Nu ştia nimic. Îi băga profesorul cuvintele în gură. Erau doi examinatori în comisie, un el şi o ea. El era clar că vroia să îl ajute.

La sfârşit, fumând, el îi arată candidatului scrumiera de pe catedră:
-Cum se cheamă asta?
Ăla dă din umeri.
-Ash...
-Ash...
-Tray...
-Tray...
-Ashtray.
-Ashtray.
-Bravo, îţi dau 10, că am auzit că ai nevoie de notă bună, că dai la Academia de Poliţie.

Am ieşit afară, unii plângeau, alţii se bucurau pentru ce făcuseră, nu mai comentez notele sau ce a făcut fiecare în afară de ăsta de mai sus, dar mă tot gândeam de unde dracu ştia un profesor de la alt liceu la ce facultate vroia să dea examen ăsta de dinaintea mea. Nu era ca şi cum scria pe el "mă duc să dau la Academia de Poliţie, daţi-mi 10" sau că ar fi contat media la BAC pe vremea aia. Ori erau cunoştinţe, ori neamuri, ori pile, ori era meditatorul lui, cam astea erau singurele explicaţii pe care le aveam.