BAC, că tot e la modă

Eu am luat BAC-ul cu meditaţii. În sensul că le-am dat eu meditaţii la română unor copii de a opta care nu-şi permiteau profesori şi erau ori prieteni din cartier, ori fraţi de prieteni. Nu am cerut nimic niciodată şi chiar i-am ajutat. Pentru că ştiam că exersând cu ei, exersam cu mine, că mai aveam examene de dat în viaţă. Puneam pachetul de Carpaţi pe birou şi lucram. Doi sigur au intrat unde îşi  doreau pentru că i-a ajutat nota la română. Aveam să aflu, ani mai târziu, că unul dintre ei chiar cerea bani de acasă să mă plătească, deşi, din nou, nu era cazul. Nu mai contează.

Mă duc la ultima probă de la BAC, aia opţională, parcă aşa se chema. Băieţii din promoţia mea, cel puţin ăia din echipa de baschet a liceului, care tocmai deveniseră vicecampioni naţionali, au dat toţi examen la disciplina educaţie fizică, să înveţe mai puţin şi să aibă şanse mai mari să ia o notă bună. Erau sportivi de performanţă, ce putea să meargă rău? Proastă alegere. S-au trezit, mulţi dintre ei, cu nişte note de nu le venea să creadă, 8, 8,50, când alţii şi altele care au avut toată viaţa lor scutire la sport au luat 10. Eu am fost mai precaut. Făceam deja sport şi poate tocmai de asta m-am gândit hei, mă împiedic pe acolo sau fac ceva şi ratez bacalaureatul pentru sport. Hai la engleză, că la limbă nu faci întindere şi te şi pricepi.

Chiar mă pricepeam. Eram olimpic la engleză, ani de zile mai târziu aveam să fiu traducător de meserie şi se mai întâmplase o fază: într-a noua, venise un profesor american la noi la şcoală să predea engleză aşa cum ştia el. Dar nu putea să ne predea la toţi. A fost nevoie să fie selectaţi nişte oameni.  A dat examen tot liceul, de la a opta până la a doişpea (da, liceul ăla avea şi clase de 5-8), după subiecte comune, scoase la imprimantă în laboratorul de informatică al liceului, deci, ăia de la clasele de informatică le ştiau deja. Chiar şi aşa, eu, un fraier de-a noua, cu scris urât, am luat examenul al cincilea din 600 inşi.

Fast forward. Dau examenul la BAC, "perfect", îmi zic ăia, "9,50!". Ce o fi perfect la 9,50 n-am să înţeleg niciodată, mai ales că nu greşisem nimic. Dimpotrivă. Dar mi-am spus că 9,50 e o notă bună, am scăpat şi de asta şi pot să merg mai departe. Dar nu puteam să îmi scot din cap ce se întâmplase cu candidatul de dinaintea mea, că eu fusesem al doilea pe listă. Ăla era bâtă. Nu ştia nimic. Îi băga profesorul cuvintele în gură. Erau doi examinatori în comisie, un el şi o ea. El era clar că vroia să îl ajute.

La sfârşit, fumând, el îi arată candidatului scrumiera de pe catedră:
-Cum se cheamă asta?
Ăla dă din umeri.
-Ash...
-Ash...
-Tray...
-Tray...
-Ashtray.
-Ashtray.
-Bravo, îţi dau 10, că am auzit că ai nevoie de notă bună, că dai la Academia de Poliţie.

Am ieşit afară, unii plângeau, alţii se bucurau pentru ce făcuseră, nu mai comentez notele sau ce a făcut fiecare în afară de ăsta de mai sus, dar mă tot gândeam de unde dracu ştia un profesor de la alt liceu la ce facultate vroia să dea examen ăsta de dinaintea mea. Nu era ca şi cum scria pe el "mă duc să dau la Academia de Poliţie, daţi-mi 10" sau că ar fi contat media la BAC pe vremea aia. Ori erau cunoştinţe, ori neamuri, ori pile, ori era meditatorul lui, cam astea erau singurele explicaţii pe care le aveam.