Barcelona

În Barcelona, la parterul hotelului Rey Juan Carlos I, se terminase evenimentul de presă, unde băusem, că nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă, vă dau eu un pont acum, ziariştii beau, în general, că au o meserie stresantă, am prins o masă liberă în bar. Ultima. Deja stabilimentul era plin. Vroiam să mai bag o bere, a doua zi urma o lansare mondială transmisă în direct şi de multe ori unii dintre noi aşa se pregătesc psihic pentru presiunea aia.

Cum îmi lingeam eu liniştit şi singur berea acolo, apare un trio ciudat, doi bărbaţi şi o tipă. Îi ştiam de mai devreme, erau ziarişti şi ei, fuseserăm la aceeaşi cină festivă. M-au întrebat dacă au loc şi ei la masă cu mine, am spus da, s-au aşezat, au comandat de băut, dar discuţia dintre cei trei, deşi nu m-am implicat în ea iniţial, era fascinantă. Era atât de interesantă încât următorul rând l-am comandat eu doar ca să îi aud vorbind. Eu nu-s mare orator, dar mă consider un foarte bun ascultător, iar conversaţia aia merita. Ei erau doi francezi care agăţaseră o lituaniancă şi negociau acuma cum să facă împreună un film porno.

Ei vroiau să participe toţi trei, ea era de acord, doar că nu vroia ìn calitate de actriţã, ci numai de regizor. Ce pot să zic, auzindu-i pe ei vorbind în franceză, mi s-a făcut dor de limba lui Voltaire, idolul meu şi am schimbat câteva vorbe cu ei altfel decât în engleză. S-au bucurat foarte tare că ne ìnţelegeam şi aşa, chiar dacă au realizat că eu înţelesesem cum stabileau ei între ei cum s-o mai tachineze pe aia.

Ea, vorbind doar engleză, mă întreabă:

-Dar tu de unde eşti?

-Din România.

-A, deci, ţigan.

-Nu, eu sunt român, dar da, în ţara mea sunt mai multe naţii, însă nu văd de ce ar fi o problemă dacă aş fi ţigan şi nu înţeleg care-i scopul conversaţiei dintre mine şi tine la modul ăsta.

În acel moment, s-a întâmplat ceva extraordinar. Cei doi francezi s-au transformat instantaneu în avocaţii mei, tonul discuţiei s-a schimbat şi au scos-o pe aia la tablă:

-Dar de ce îl faci ţigan?

-Păi, nu ştiţi? Românii sunt ţiganii Europei!

Avea un tupeu formidabil femeia, mă. Şi nici măcar nu o să mă obosesc să comentez asupra aspectului ei fizic sau al gusturilor francezilor la femei, că nu sunt critic de gusturi. Dar mai avea puţin şi mă dădea afară de la masa mea, atâtă agresivitate şi ură avea în ea. Am pus-o pe seama băuturii, că oricum eram toţi consumaţi ş chiar nu aveam chef de panaramă. Dar francezii mei nu s-au lăsat:

-Tu zici de români că sunt ţigani, dar Lituania ce a făcut?

-Păi, Lituania era mai demult cea mai mare ţară din Europa!

-Mai demult, dar acum? Şi care e meritul tău că ţara ta a fost pe vremuri mare, dacă ìţi permiţi să vorbeşti aşa cu acest domn care ne-a primit la el la masă?

În momentul respectiv, am considerat că băusem suficient încât să fiu destul de elocvent ca să fiu propriul meu avocat. Am susţinut în faţa ei o pledoarie pe care nu am să o reproduc aici, ìntrucât conţine cuvinte foarte grele. Atât de grele încât s-a sculat de la masă şi a plecat, lasându-mă să mă conversez în continuare în franceză cu noii mei prieteni. Cu ea nu ştiu ce s-a mai întâmplat, probabil s-a întors să fie rasistă în ţara ei cândva puternică. Dar cu francezii am rămas prieten şi acum, deşi a trecut mai bine de o decadă de la eveniment, chiar ne-am mai găsit şi am mai băut câte o bere pe la conferinţe şi în alte ţări. O fi de la faptul că vorbesc pe limba lor.