Puterea şi adevărul
E un nume de film, nu vreau eu să dau lecţii de putere sau de adevăr. M-am surprins pe mine aseară uitându-mă la filme despre comuniştii români făcute în 1971. Nu ştiu ce m-a făcut să nu mut rapid pe alt canal, la cât iubesc eu comunismul şi "realizărili"lui, dar după câteva secunde am rămas lipit de ecran cât a durat filmul. Da, era la televizor. M-a făcut să-mi pun o mie de întrebări filmul ăla. Cea mai importantă dintre ele era cum a fost posibil să apară un film ca ăla în anul respectiv. Dar mai erau şi altele. Cum a trecut aşa ceva de cenzură, de securitate, de partid? Cum de nu l-a distrus nimeni? Cum de n-a făcut nimeni puşcărie pentru el? Că filmul descrie destul de fidel ce se întâmpla în România anilor 50-60.
E adevărat că nici pe vremea tovarăşilor, nici după, nu l-am văzut nici la televizor, nici la cinema, nici pe video. Poate pentru că arată eforturile glorioase ale clasei muncitoare şi ţărănimii, mai pe scurt, ale pecere-ului, întru parcurgerea cu succes a năzuinţelor patriei nostre pe calea socialismului în toată splendoarea ei. Adică pe bune. Îi arată aşa cum erau ei, ce făceau ei, evident, cu câteva exemple de inşi care, sanchi, înţeleseseră ce aveau de făcut, dar se luptau cu morile de vânt. Adică cu tovarăşii lor. Care sunt prezentaţi fidel, aşa cum îi ştia toată lumea, inclusiv unii care preferă să şi-i amintească azi altfel.
Nişte impostori fanatici, analfabeţi, revanşarzi, bolnavi de neociocoism ca mai toţi parveniţii, ipocriţi şi de un nivel mintal care nu îi ajută să înţeleagă noţiuni simple, ce să mai vorbim de lozincile pe care le repetă ca papagalii (de parcă ar fi ceva de înţeles la asrea din urmă, dar asta e o altă discuţie). Însă nivelul ăla mintal le permite, cuplat cu puterea nou-dobândită, să facă orice cu destinele oamenilor şi mai ales să urască fără discernământ. Avem în filmul ăsta aproape toate tipurile de membru de partid: prim-secretarul cu 14 ani de educaţie în puşcărie, ofiţerul de securiltate venit direct de la strung, propagandistul cu 6 clase, ştiţi voi, nu-i mai enumăr aici.
M-am întins, dar şi filmul e lung. Lung, dar merită, că arată multe, că s-au şi întâmplat multe. Nu vreau să stric surpriza, dar câte ceva pot să spun, de exemplu, cum puteai să faci puşcărie că aveai reviste în engleză acasă, cât de periculos putea fi să fii intelectual pe vremea aia, ce înseamnă să ţi se dea un pumn de fier când tu ai un cap de lemn, în fine, mult absurd şi arbitrar şi totuşi tare familiar. Chiar şi aşa, nu recomand filmul ăsta celor nostalgici după comunism. Iar la urmă am aflat şi răspunsul la întrebarea cum a fost posibil filmul ăsta. Nu vi-l zic, dar vă dau un pont: acţiunea filmului se termină în 1965.
P.S.: e disponibil gratis şi pe YouTube.
Şedinţă
Pfuai, ce greşeală am făcut azi mai devreme! Am uitat că e şedinţă cu asociaţia de proprietari de la bloc la mine la scară, afară, fix sub geamul meu de la bucătărie. Aşa că în loc să-mi mişc cadavrul pe la o plimbare prin oraş până trece panarama, mi-am băut ceaiul liniştit până când mi-a amintit scandalul de jos ce zi e azi. Blocul nu are ieşire prin spate. Dacă ieşeam, nu reuşeam să trec de ei, trebuia să le zic că mă duc să îmi moară cineva, altfel mă ţineau la şedinţă. Atât de insistenţi şi de disperaţi sunt să atragă şi pe alţii în gălăgia lor. Şi mie nu-mi place să mint.
E uimitor ce poate fi la gura unor oameni în vârstă care se cred distinşi doar pentru că i-a mutat Gheorghe Gheroghiu-Dej la bloc şi care se uită de sus la toţi ăia care stau de mai puţin de 20 ani acolo ca la ultimul bârsan. Şi nici nu-mi place să mă cert. Dar lor, da. Băi, şi nu mai terminau. 12, 1, 2, 3.... Şi tonul creştea. Şi ploaia se înteţea. Nimic, nu se mai dădeau plecatului. Până la urmă s-au retras destul de abrupt şi nu ştiu dacă are legătură cu ce am făcut eu, dar la un moment dat, înjurând în gând, am deschis geamul larg şi mi-am făcut mici.
Da, mă, într-a cincea, nu ştiu dacă aţi prins, făceam atelier. De ce trebuia să învăţ eu traforaj dacă eu eram la clasa de informatică, voi să-mi spuneţi. Dar atelierul nu era aşa, ca la şcoală şi era condus de un maistru, nu de un profesor şi nu era la şcoală, era într-un complex care cuprindea mai multe tipuri de şcoli, gen, şcoală ajuttoare, şcoală din aia pentru copii orfani, cum s-o fi chemând ş.a.m.d..
Şi mă duc acolo când am început să întreb într-o clasă "hei, ştiţi cumva unde+i atelierul?" Numai că nimerisem într-o clasă de surdo-muţi. Ăia m-au înconjurat, m-au pipăit, se uitau unii la alţii, vorbeau între ei în semne, dar nu au putut să mă ajute. Îmtr-o linişte totală. Nu mi-a fost frică, deşi simţeam că am călcat pe altă planetă, erau aliens. Până la urmă, na. Tot ce s-a întâmplat a fost că am îtârziat eu la ora de intelectual de menghină.
Poate că ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu ei. Să învăţ şi limba lor, că mie îmi plac limbile. Nişte timp după, în blocul de peste drum de unde stăteam eu mai demult s-a mutat un cuplu de surdo-muţi. Şi într-o zi am văzut-o pe ea plângând în faţa blocului. Din nou am regretat.Aş fi vrut să-i ştiu limba ca să ştiu ce era în sufletul ei.
Ei. şi eram în metrou de la Gara de Nord mergând spre restul oraşului şi dau peste tipul ăsta de la Miercurea Ciuc. Nu vorbisem niciodată, dar ne ştiam. Eu eram campion de mai multe ori la categoria uşoară, el de mai multe ori la categoria grea la taekwondo, ne ştiam, clar, aşa că am discutat. Ce faci, cum o mai duci, ce planuri ai, cutare.
Eu eram tânăr jurnalist, el era tânăr profesor de educaţie fizică. oameni educaţi plus campioni, nu? Peste o lună, îl opreşte garda pe stradă, că umbla în pvla goală recitând citate din biblie, asta am aflat din presă.
-Ce faci?
-Păi, tocmai am omorât-o pe mama şi i-am mâncat limba.
Problema cu inşi din ăştia nu e cum zic unii, că ar trebui să-i executăm. Ar trebui să îi încuiem undeva şi să înghiţim cheia până aflăm dacă putem sau vrem să-i facem bine ori continuăm să-i ţinem departe de societate, că ei nu sunt criminali, sunt nebuni. Trebuie să îi ţinem acolo dacă nu sunt ok, că şi ei sunt oameni.
Postări
Comentarii
