„Ce prost ești!"

Nu înțeleg de unde mirarea. Mai ales că știți ce se spune prin popor, că numai proștii să miră. Dar să presupunem că cine emite exclamația din titlu nu e prost. Deși e o presupunere cu bătaie lungă și am să explic și de ce. Păi, în primul și-n primul rând, pentru că lumea e, în general, proastă. Atât de proastă încât dacă respiratul nu era o chestie neurovegetativă eram de mult și noi pe o listă virtuală a speciilor dispărute. Zic virtuală că n-ar fi avut cine să o scrie. Ar trebui să nu mai mire pe nimeni faptul că cineva-i prost, că asta-i regula, nu excepția. Știu, trăind mult timp între din ăștia care știu să scrie și să citească ai impresia că toată lumea e așa. Dar nu e așa. Normal că pe forumuri și pe site-uri și pe bloguri ai să găsești lume mai educată (ceea ce nu înseamnă că e și deșteaptă, să ne înțelegem). Dar lumea reală nu-i pe bloguri și pe forumuri și nici pe dilemaveche.ro. Lumea reală e la piață. E la biserică. Să vezi acolo câtă prostie. Du-te în autobuz. Du-te pe un stadion, să vezi acolo inteligență, când strigă 25.000 de oameni odată „Sugi pula!". Sincron la unison. De față cu copiii. Sau du-te-n parlament. Ori în Grecia pe o plajă cu români. Asta-i lumea. Și revin și insist. Trăim într-o țară în care jumătate din oameni au 8 (opt) clase. Ce pretenții să ai? Așa că nu vă mai mirați când îl vedeți pe unu că-i prost. Obișnuiți-vă, asta-i lumea în care trăiți. Eu, personal, aș vrea să aud mai des că zice lumea de cineva că-i deștept, nu că-i prost. Că de proști sunt sătul.

Diploma

Încă o chestie mă distrează în ultima vreme: datul ochilor peste cap și spusul dooomnule, o diplomă nu mai e ce-a fost odată, acum are diplome thată lumea. Da, eh. Dar eu zic nu, eh. De ce să n-aibă? Dacă-și permit? Treaba lor. Și eu am venit acasă într-o zi între cel de-al 17-lea și cel de-al 18-lea an de școală și m-am uitat foarte nedumerit la teancul meu de diplome, pentru că nu-mi aminteam să mă fi întrebat cineva ceva anume despre ele la interviul la care tocmai fusesem. Nu m-au întrebat câte am, pentru ce sunt, dacă le am de-aici sau din alt loc, unde-am terminat, de ce am terminat, nimic din toate astea. Pur și simplu s-au uitat la mine să vadă dacă respir, puțină conversație, mai mult despre vreme și poftim mata (sau poftim dumneavoastră, nu mai țin minte) și scrie-ne un text despre x. A, și poți să traduci și chestia astalaltă din engleză? Da, pe mail e bine. Ura și la gară. Am băgat teancul pe care stătea diploma mea de licență (de care fusesem atât de mândru, ar fi trebuit să zic, dar tot ușurat că nu mă mai fvtea maică-mea la cap zic) într-un dulap cu intenția de a uita de ele și m-am apucat de scris și de tradus.

Și uite-așa, câteva zile mai târziu, din toate florile din lume eu am luat interviul. Încă nu mă întrebase nimeni dacă am terminat măcar opt clase. Asta s-a întâmplat mult mai târziu, când s-au hotărât și ei să-mi facă carte de muncă. Dar asta-i altă poveste. Din povestea asta de acum ce-ar trebui să reiasă este nu faptul că n-ar fi avut legătură școala cu faptul c-am fost eu în stare să scriu un text și să traduc un altul. Ci faptul că la mine diploma n-a contat. Puteam să vin direct de la sapă dacă știam să fac alea două chestii. Sigur, e doar un exemplu, iar eu dau câteodată exemple și le și explic ca la handicapați, am constatat că e cazul de multe ori. Dar arată că deși lucrurile s-au schimbat, nu s-au schimbat neaparat în prost. Mie cel puțin mi se pare că sistemul ăsta încurajează performanța la muncă, nu stă să admire ce-ai facut tu prin liceu sau facultate. Și oricum, ăia care se plâng că diplomele-s prea multe și că acum au și alții regretă, fapt, tot un sistem în care nu conta diploma. Păi, și ce conta, o să ziceți.

Simplu: media. O medie putea să-ți decidă tot restul vieții. Și era așa de relevantă încât când ajungea absolventul de Poli în fabrică ascundeau ăia șuruburile și glașpapirul de el să nu se accidenteze. Un sistem aberant, bazat pe cât de bun ai fost tu la reținut de prin cărți, care punea un om să decidă soarta altor oameni doar pentru că fusese olimpic la chimie în școală. În loc să-l pună, dracului, să facă chimie în continuare. C-a avut note bune. Un sistem pe care țăranii cu patru clase și intelectualii lor, adică tractoriștii, îl fentau înscriindu-se în partidul comunist român, apoi în miliție sau securitate, după care-și echivalau școala de la Băneasa cu facultatea de Drept, iar unii dintre ei sunt avocați și în ziua de astăzi. Vă dați seama ce impostură? De-asta zic. Lumea aia s-a terminat în 1989. Nu ne mai batem nici în diplome, nici în medii. În lumea asta de acum, toată lumea cu diplomă stă la coadă ca toți ceilalți.

Descrieri

"un fel de Nigerie, dar cu zapada (...) un loc condus de cowboy criminali care incearca sa controleze rezervele mondiale de energie"* Este descrierea lui Sergey Brin, emigrant rus, despre țara lui de origine. Tind să-l cred. Mai ales c-o spune el. E posibil să fiu subiectiv. Dar e unul dintre cei mai puternici oameni de pe planetă. Mai șmecher și decât Putin. Brin e fondator și cred că încă mai are cam o treime din Google. Imaginează-ți cum ar fi dacă mâine s-ar închide Google. După ce ai terminat de imaginat, îți zic eu ce trebuia să-ți imaginezi: faptul că asta înseamnă că s-ar închide și un site numit youtube, că și ăla-i tot al lui Google. Deci, când vorbește Brin despre Nigerii și Putin despre panslavism și panortodoxism ș.a.m.d. vorbește un emigrant care-a luat-o de la zero și-a făcut un imperiu și un securist care a moștenit un imperiu și-l îngroapă.

*Descrierea e de pe hotnews.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (LI)

Din ciclul "lucruri pe care nu mi le pot explica a doua zi": azi-noapte cred că a dormit un homeless la mine-n casă, iar eu am dormit la mine-n curte. Zic cred că am dedus asta dintr-un sms pe care l-am trimis azi-noapte, eu nu-mi amintesc. Ei, dac-a fost așa, am făcut și eu o pomană de sfântul Anton.

Titlul zilei

„Vameșul șpăgar, turnat  de preoții contrabandiști". Ăsta-i titlul și bucurați-vă de el până nu fac ăștia mândria de a fi român obligatorie, să știm o treabă. Că dup-aia nu mai pupați.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (L)

Recunosc. Trec printr-o perioadă tâmpită. Ieri am rezolvat o problemă ca un bărbat adevărat: am sunat-o pe maică-mea. E o perioadă când i-aș vrea pe prietenii mei aproape și băga-mi-aș pula că la o parte din ei am renunțat, fix la ăia cu care o ardeam mai strâns când apăreau vremuri de căcat ca asta. Dar dă-i în morții mamii lor, că meritau. Nu contează cât de bun poți să fii la un moment dat dacă nu poți să fii măcar decent tot timpul. Îmi bag pula-n prieteniile astea în care mai mult rezolvi tu chestii, prietenii ar trebui să se potrivească și ei cu tine fix ca și cum se potrivesc femeile, altminteri ar trebui să se numească altfel, nu prietenii. Dar da, uneori pur și simplu ai nevoie de ei. Știu, de ce dracu scriu aici, la voi, unde nu citesc ei (și în general nu citește nimeni) când de fapt ar trebui să le scriu lor. Să-mi fac curaj să vorbesc cu ei, de-aia. Că toată viața am fost un orgolios care n-a putut să recunoască faptul că are nevoie de cineva sau ceva decât în ultimul moment. Sunt un fraier câteodată.