Moldova

Însemnări de călătorie

Întotdeauna mi-am dorit să văd ce-i dincolo de Prut. Mi-amintesc şi acum, era anul 2000, eram în vamă la Albiţa, trebuia să plec spre Bucureşti şi nu prea aveam chef. Rămăsesem aşa, privind lung peste frontieră şi jurându-mi în barbă că o să ajung şi eu acolo odată. De-atunci au trecut 17 ani. Între timp am traversat mări şi oceane, numai amărâta aia de graniţă dintre noi şi Moldova nu. Dar acum, dragi tovarăşi, pot să raportez: am trecut Prutul! Şi nu îmi pare rău că am făcut-o.

Dimpotrivă. Mă simt norocos că am făcut-o aşa cum am făcut-o. Am văzut Moldova aia adâncă, Moldova aia rurală. Adică Moldova aşa cum e ea. Nu Chişinăul. Chişinău e altă ţară, mai ales într-o ţară în care şi oraşele sunt nişte sate. Pentru că da, dacă ar fi să încep cu ceva despre Moldova, cu asta ar trebui: e o ţară eminamente rurală şi cu desăvârşire agrară. Acolo găleata e pe post de poşetă. Venind din ţara pungilor la un leu, m-am auzat să aud "dă-mi şi mie o găleată la doi lei".

Da, frate, găleata e la putere. Şi e bună schema. Când o întrebi pe duamna unde se duce, spune că are treabă şi tu o crezi, doar ţine pe braţ o găleată. Nu mai contează că în găleată are, de fapt, o sticlă de jumate pentru ţuică şi una de un litru jumate pentru vin, c-a trimis-o soţul în sat să ia băutură. Pentru că da, în Moldova se cam bea. Sună familiar, nu? Ei, mai sunt şi alte similitudini între popoarele noastre, precum faptul că domnul soţ îşi mai altoieşte jumătatea cu bâta de baseball sau cu patul de la puşcă din când în când la băutură.

A propos de puşcă, am tăiat porc când am ajuns acolo. Păi, cu puşca? Păi, da. Păi, tata socru (nu al meu, îi zicem aşa din principiu, că nu mai ştiu cum îl cheamă) beat pulă la 5 dimineaţa cu puşca în mână zice "du-ti şî viez dacâ iesti oleacî di bieri rieci" şi cât te duci tu auzi poc şi când te-ntorci găseşti porcul împuşcat în cap, agonizând şi te apuci şi tai, na, ce să faci. Law of the land. Din când în când mai scoţi câte o ulcică de vin din bordei şi... trai, neneacă. Bă, mi-a plăcut. M-am simţit exact ca la bunici.

Din păcate, mai era ceva ca la bunici: drumul de la graniţă până la Chişinău, care mi-a adus duios aminte de drumul Preuteşti - Dolhasca, pe care am fugit eu de acasă de la bunici pe vremea când nu ştiam ce înseamnă să fugi de acasă. Efectiv, aveai senzaţia că mergi pe marginea drumului, nu pe drum. A fost horror. Şi nici drumuri secundare care să nu fie din pământ nu am văzut. În schimb, după Chişinău, surpriză: toate drumurile naţionale erau linse. Noi-nouţe. Păcat că dintre toate, fix drumul spre Europa nu i-a interesat.

În rest, mult verde şi frumuseţe, natură frumoasă, codri bătrâni ce par neatinşi de secole, curăţenie pe marginea drumului, câte o roşie mâncată dimineaţa direct în grădină şi linişte, Multă linişte. Să nu auzi câteva zile motoare, tramvaie, claxoane, frâne, sirene, hărmălaie, certuri? Priceless. Cred c-am să mă întorc. Mai ales dacă fac, dracului, drumul ăla odată. Încercaţi-l pe cel de la vama Albiţa, nu mergeţi dinspre Iaşi că o să vă blestemaţi zilele.