Extrovertiţii

Recunosc. Sunt introvertit. Ştiu, trăim nişte vremuri în care nu mai e la modă să spui aşa ceva, dar eu simt mereu că trebuie să mărturisesc oricând asta fără teamă şi cu sufletul curat. Pentru că nu pot să neg cine sunt, cred (deşi provin dintr-o familie cu o lungă tradiţie introvertită - mai ales pe partea ardeleană) că nu pot să neg nici educaţia introvertită pe care mi-au asigurat-o părinţii şi apropiaţii. Dar acum mai am ceva de spus, pentru că nu mai pot, am tăcut destul, uitaţi-vă şi voi de când n-am mai scris.

Pe scurt: am început să am o problemă cu extrovertiţii. Sigur, nu ai spune că tocmai eu am o problemă cu cineva. Ştiţi cum e la noi, la introvertiţi, nu prea ai treabă cu alţii. Dar cred că extrovertiţii ar putea să nu mai abuzeze de ce fac, sincer. I-am lăsat în pace, extrovertiţii nu sunt condamnaţi de codul penal, nu le face nimeni nimic, dar să fie, domnule, extrovertiţi la ei acasă! Ce-i asta. Sau pe la americani, pe acolo, pe la olandezi, că la ăia am auzit că ai voie tot. Dar să văd aşa ceva pe stradă în ţara mea? Până aici. Stop.

Adică pe cuvântul meu, nu vi se pare că-s cam peste tot în ultima vreme? Poate-s şi ei un fel de haştagişti, sau de tineri frumoşi şi liberi, dacă înţelegi ce vreau să zic.... #extrovertist, ei? Heheheeei, dacă eraţi voi în Rusia nu mai făceaţi din astea. Dar, pe bune, fraţilor! Cum îi explic eu copilului meu când trec pe lângă noi pe stradă doi extrovertiţi? Sau trei, că ăştia... Merg mai mult în grupuri, să zicem. Dar să lăsăm asta, să ne gândim numai la câte drepturi au. În stilul ăsta, extrovertismul ăsta o să devină obligatoriu.

Un ultim cuvânt: dacă copilul tău vine într-o zi acasă şi-ţi zice în faţă tată, eu sunt extrovertit, tu ai fi de acord cu aşa ceva? Gândiţi-vă!