Străvechea artă a îngiţiturilor mici (LXXIII)

Luată dintr-un film, oarecum - să mă îndrăgostesc de tine a fost cea mai uşoară chestie din viaţa mea.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXVII)

Râd singur. Tocmai am realizat că sunt pe invers, din cauza unei chestii care m-a intrigat de când am descoperit eu ce poţi să faci cu femeile. 90% dintre amicii mei dau drumul la perversul versat din ei când vrăjesc cu o femeie, dar când ajung în pat cu ea se comportă ca nişte virgini. Când eu vrăjesc cu o femeie mă comport ca un virgin, dar când ajung în pat cu ea dau drumul la perversul versat din mine.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXVI)

OK. Lucrurile încep să se întâmple prea repede pentru tine, Cristean. Şi ştii. Eşti luptator de meserie. Din aia din care mori. Şi ştii ce se întâmplă când lucrurile încep sî se întâmple prea repede pentru tine. Eşti mort. Ai nevoie de ajutor.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXV)

S-ar putea să mai fi spus asta, nu ştiu. Eu pe vremea comuniştilor am fost oarecum privilegiat. Maică-mea, maestru cofetar, avea numai clientelă şmecheră. În timpul liber, făcea torturile de ziua lor ştabilor din miliţia şi securitatea şi pcr Vrancea. Din când în când, oprea câte o Dacie neagră cu număr mic în faţa blocului şi începeau să apară câte un sac de fâină, unul de zahăr, un bax de lapte praf, unt, ciocolată etc. Deci, torturile şmecherilor erau la mine în balcon. Când mai treceau pe la mine prieteni, colegi şi se uitau, nu le venea să creadă. Nu mai văzuseră aşa ceva în viaţa lor.

Era 1987, spre sfârşitul comunismului, când nu mai găseai nimic. Eu îmi permiteam fiţe, ea mă ruga să nu mănânc la cofetărie, că ştia ea de ce, mie nu îmi păsa. Ei, şi uite aşa am făcut hepatită. Acuma, nu tot timpul maică-mea avea lapte sau lapte praf. M-au internat, m-au ţinut vreo 2 luni la infecţioase, timp în care maică-mea uneori stătea la coadă de la 2 noaptea să ia câte două sticle cu zer din ăla căruia ăia îi spuneau lapte să îmi facă o brănză de vaci cu gust de cretă. Că na, nu grăsime, nu nimic, de unde gust? Dar mie nu îmi mai trecea boala. Deja trecuseră 2 luni din clasa a doua şi eu tot în spital eram.

De ce? Pentru că eram malnutrit. Noi, în salonul de copii, primeam în fiecare zi câte o zeamă lungă, fără niciun gust, nu avea sare sau gen, ce să mai, meniu de puşcăriaşi. Uneori, câte unul dintre noi găsea, aşa, câte o fascie de muşchi de animal, iar restul eram mereu, uou, şmecher. Tot timpul mă întrebam unde pula mea e carnea. Ei, într-o zi am aflat. Fix la prânz, m-am dus la veceu. Pe hol, treceam pe lângă cabinetul medical. Uşa era deschisă, pe mijloc era o masă, iar pe ea trona un platou plin cu o piramidă de carne de pui.

Deci, alea (că erau nişte-să-le-spunem-doamne-că-nu-vreau-să-vorbesc-urât), asistente, infirmiere, doctoriţe (sorry, fetelor, chiar erau femei toate) ne luau carnea din ciorbă şi o mâncau ele, că bănuiesc că nu o păstrau să o dea la câini. Dincolo de faptul că dacă există un iad ele au rezervare acolo din 1987 cel puţin, nu ştiu eu, ca jurist, ce pedeapsă le-aş putea da că furau mâncarea de la copiii bolnavi. Am putea spune ok, era greu, nu găseai carne, dar pe bune? Până şi mie îmi e greu acum să zic mai mult despre asta. Mult timp totul mi s-a dat peste cap. Am zis pula mea, dacă adulţii fac din astea, de ce aş respecta eu regulile? A durat mult şi am luat multe bătăi să mă reeduc. Pentru mine nu mai exista nimic sfânt, mi-a luat ceva să-mi dau seama din nou ce e bine şi ce e rău. Aveam vreo 8 ani.