joi, 17 iulie 2014

Străvechea artă a înghițiturilor mici (L)

Recunosc. Trec printr-o perioadă tâmpită. Ieri am rezolvat o problemă ca un bărbat adevărat: am sunat-o pe maică-mea. E o perioadă când i-aș vrea pe prietenii mei aproape și băga-mi-aș pula că la o parte din ei am renunțat, fix la ăia cu care o ardeam mai strâns când apăreau vremuri de căcat ca asta. Dar dă-i în morții mamii lor, că meritau. Nu contează cât de bun poți să fii la un moment dat dacă nu poți să fii măcar decent tot timpul. Îmi bag pula-n prieteniile astea în care mai mult rezolvi tu chestii, prietenii ar trebui să se potrivească și ei cu tine fix ca și cum se potrivesc femeile, altminteri ar trebui să se numească altfel, nu prietenii. Dar da, uneori pur și simplu ai nevoie de ei. Știu, de ce dracu scriu aici, la voi, unde nu citesc ei (și în general nu citește nimeni) când de fapt ar trebui să le scriu lor. Să-mi fac curaj să vorbesc cu ei, de-aia. Că toată viața am fost un orgolios care n-a putut să recunoască faptul că are nevoie de cineva sau ceva decât în ultimul moment. Sunt un fraier câteodată.

2 comentarii:

io-n Dushu Tau! spunea...

na lasa, ii bun ca mai ai totusi o ureche care sa te asculte. in rest, toti crestem mari, iar oamenii vin si pleaca, fin'ca pe ei nu ii poti tine-n lesa ca pe potai...ca atunci ar fi potai nu oameni

Cristean spunea...

true, true...