Ziua Caselor

Mă duceam profund nemulţumit, pe o vreme de căcat, să votez în turul 2. Că eu asta simţeam, că votez, nu că aleg. Dar mai era ceva. Undeva acolo, în fundul minţii mele, sălăşluia o senzaţie pe care pur şi simplu, nu puteam să o descriu, era acolo, îmi stătea pe limbă, dar nu ştiam cum să-i zic pe nume. De neputinţă? Nu. De frustrare? Nu. Că nu mă simt reprezentat? Da, dar nu asta era. Că eram dezamăgit? Sigur nu. Dezamăgit am fost doar înainte de votul de la turul 1, nu mai contează de cine, nu dau nume, Dan Barna. Băi, dar era o senzaţie acolo, şi nu puteam să pun degetul pe ea, deci, nu era la pulă, era undeva în sufletul meu.

De ce, mă gândeam eu. Ce-i cu senzaţia asta? Până când am trecut pe lângă un banner vechi. Atunci m-a lovit. Am stat la prezidenţialele astea non-stop la aşa-zisele dezbateri, dar le-am ascultat cu acelaşi entuziasm cu care ascult manele de la vecini. Dar na, trebuia să o fac, eu stau întotdeauna pe ştiri. Şi afişul ăsta m-a făcut să-mi dau seama de ce mă simt aşa. Unul din argumentele pe care le-am auzit înainte de marea finală era ăsta, cum, băi, şase case? Şase??? Cum să-l votez eu p-ăsta, cum mă reprezintă el pe mine când are şase case, hai s-o votez p-asta, că e mai de-a noastră, mai din popor, are doar 4 case. Şi un ceas.

Afişul era o reclamă la un târg de imobiliare. Am zis da, domnule, asta este. Am intrat mult mai împăcat în secţie. Doar nu era ceva important, era doar un târg de imobiliare.