Am zis că nu m-a bătut învățătoarea. Am mințit. M-a bătut, doar că nu ea personal, ci prin reprezentanți. După ce ne-au făcut pionieri (poate o să ajungem și la povestea aia, cum s-a întâmplat asta). Fix în ultima zi de școală înainte de vacanță, printr-a treia, habar n-am de ce s-a întâmplat - poate că așa lucrează, într-adevăr, memoria selectivă când e vorba despre traume. M-am trezit că mă cheamă și îmi spune:

-Vino încoace și dă-mi cravata și șnurul.

-Doamnă, păi, stați, că nu, nu înțeleg.

Vorbeam cu "doamnă", nu am folosit vreodată, din câte îmi aminesc, cuvântul "tovarășa". 

Cravata era aia de pionier și șnurul era ăla de comandant de grupă sau de ce era. Un dezastru. Fără alea, erai un proscris, un nimeni, un ins la marginea societății. În continuare, nu înțelegeam ce făcusem să merit așa ceva.  Nici măcar nu le luasem de mult, era ciudat să mi le ia deja. Nu era ca și cum aș fi spus desprea că aș vrea s-o... așa, cum spusesem cu vreo 3 ani înainte despre educatoare. 

Eram distrus. Am luat-o după școală prin noroaiele alea, că era cartier nou, se făcuseră blocuri, dar nu se terminaseră străzile - bine, niciodată nu au fost terminate cu adevărat. Dar na. Și acasă, părinții:

-Unde-i cravata, unde-i șnurul?

-Le-am pierdut (am încercat eu).

Nu m-au crezut.

-Hai, că ți le dăm noi.

Și mi le-au dat ca pe Târgu Ocna, mi le-au dat de m-au julit.