Pfoai, deci, mă întorsesem de la mare și nu știu, s-o fi întâmplat ceva pe drum. Cert este că mă simțeam atât de nasol încât am ajuns la spital. M-au luat alea și credeau că aveam meningită sau ceva. M-au băgat direct în spitalul de infecțioase. La izolare. Într-un salon cu 6 paturi, eram singur. Ceea ce era ciudat. Că, de fapt, veceurile erau la comun, adică le împărțeam cu ăia cu hepatită, cu tebeciștii - aici exagerez, că pacienții TBC avea spitalul lor, dar înțelegeți ce vreau să zic. 

Băi, dar era greu. În fiecare noapte schimbam patul, că transpiram prin pernă de udam și salteaua.  Într-un fel ciudat, aveam dreptul la vizite, deși eram la infecțioase, mai venea muierea de pe vremea aia, chiar cu prietenele ei, să-mi aducă o portocală, un compot, știți, cum se face la spital. Ne vedeam afară, nu în salon, mai fumam și eu o țigară, din astea. Și era iulie și după o țigară afară, când mă întorceam, aveam direct temperatură 40 grade și găseam medicamentele pe noptieră.

Au dat alea în mine cu tot ce aveau, Paracetamol (ahem), Augmentin, Algocalmin, de toate. După 5 zile arătam ca un copil din ăla malnutrit, slab și cu burtă, urla ficatul în mine. Dar nu mai făceam temperatură. Până la urmă, vin rezultatele de la analize. Nu era meningită, era sinuzită. M-au externat, cu tratament în continuare și m-au chemat să vin peste o săptămână la control. Și peste o săptămână nu mai aveam nimic, mă, eram bine. Și atunci m-am dus la doctoriță și am dat singura șpagă din viața mea: un buchet de flori.