Constantin

 Deci, vine reporterul. redactorul sau ce era el pe la radio, acel radio, că era singurul etunci, la noi, la cenaclul literar de pionieri de la Focșani. Ne pune pe mine și pe colegă-mea, Mihaela, să recităm două poezii, ne înregistrează și aia a fost. Dar eu VIN din Vrancea și cred că am înțeles ce s-a întâmplat, a stat numai beat pe acolo și a și plecat cu portbagajul plin de băutură, că atunci când ne-a difuzat la radio, pe mine m-a anunțat că mă cheamă Faur Constantin.

Oranj ușierul

M-am întors de la magazin și ușa blocului stătea Oranj, cu o privire din aia de cerșetător pe el. Vroia și el înăuntru. Știți, motanul vecină-mii. L-am mângâiat și i-am zis:

-Ce faci măi, frumosule?

El mi-a răspuns:

-Miau!

Și-n capul meu era ceva la modul "bă, te-ai sclerozat complet, vorbești cu animalele!".  Dar l-am băgat în bloc, am bătut la ușă la sclava lui și mai departe nu mai știu ce s-a întâmplat. 

Juristul

Într-o seară, întors pe la Focșani într-o vacanță. m-am văzut la un suc cu băieții de la sală, cum fac de obicei. Printre noi era un coleg mai tânăr, talentat la sport, dar mai ghinionist, așa. Băiat de popă, tac'su murise când era copil, pe el și pe sora lui i-a crescut o mamă singură sau ceva de genul ăsta, dar ei, copiii, că erau 2, deștepți brici. Ea s-a dus la medicină, el la academia de poliție. Unde a trecut printr-un fel de carusel, așa. Ăia se reorganizau și de la arma poliție l-au transferat la arma jandarmerie, a făcut ce a făcut acolo și când a terminat școala, s-a trezit din nou băgat la arma poliție.

Și eram la grătarul ăsta și-l întrebam:

-Cum e?

Că-l repartizaseră fix înspoi în oraș la noi, nu mă întrebați cum.

-Păi, m-au băgat la departamentul juridic, dar nu am semnat nimic pănă acum.

Eram vreo 4 juriști la masa aia și am ridicat vocea-n cor:

-NU SEMNA NIMIC!!! 

Cureaua

 Devenisem dependent de păcănele pe la vreo 15 ani. Îmi amintesc și acum, mergeam pe stradă cu un tovarăș și mi-a zis: 

-Cristi, ai 200.000?

-Da.

-Hai să băgăm la poker, că și eu am 200.000.

Eu nu-i aveam până cu câteva secunde înaine, pur și simplu îi găsisem pe jos. Vorbim de bani din ăia din sălbaticii ani 90, când inflația sărise prin tavan, azi ar însemna vreo 5 euro sau ceva de genul ăsta. Ce avea el și cu ce aveam eu era minimul ca să băgăm la mașini, la poker. Că na, tot în spiritul anilor 90, la 15 ani puteai să bei, să fumezi și să bagi la păcănele fără să te întrebe nimeni nimic. Și am băgat și am câștigat o gașcă de bani, eram regi în discotecă în seara aia, nu mai fumam Carpați, fumam Kent. Ce-i sigur este că mai ales dup-aia, că oricum jucam și înainte, toți banii pe care îi aveam ajungeau la jocuri.

Într-o seară, tot la o sală de jocuri, dau de șeful maică-mii. Juca lângă mine, acolo. Și m-a luat:

-Hei, ce faci aici?

-Mă joc și eu.

-Băi băiatule, lasă-te, că astea nu-s bune.

Eu jucam pe miză 1, el juca pe miză 500 și-mi dădea mie lecții să mă las. Cum dracu să-l cred? Ei, tipul ăsta și-a pierdut și averea și familia la jocuri de noroc, până la urmă. Asta, deși avea inclusiv un bar cu mașini de noroc în el, putea să joace acolo sau să-și ia una acasă și să se joace pe ea până îi curgea sânge din nas și să nu piardă nimic. Dar eu m-am lăsat rapid, nu la sfatul lui sau la exemplul lui. Cum? În afară de faptul că nu aveam bani. Într-o zi, eram în sala de jocuri și tipul de la mașina de lângă termină jocul și vine la mine și mă întreabă:

-Auzi, nu cumperi o curea?

-Ce curea?

-Asta.

Era cureaua de pe el.

-N-am, nu pot. Ăăă...

Chiar n-aveam bani, îi băgasem pe toți la poker și chiar mă șocase un pic întrebarea lui.

-Dar o geacă nu vrei să cumperi?

-Geacă?

-Da, asta de pe mine.

-Păi, tot nu am bani.

Băi, și aproape într-o secundă intră pe ușă nevastă-sa și are loc o scenă...

-Hai, mă, acasă!

-Lasă-mă!

-Băi, hai acasă!

Din astea. La un moment dat, se ruga de el inclusiv tipul ăla, supraveghetorul sălii de jocuri:

-Hai, dom'le, du-te acasă...

Nu știu dacă l-au convins, că văzând unde se poate ajunge, primul am plecat eu acasă și nu am mai călcat vreodată într-o sală de jocuri. 

Botezul

Pfou, eram la botezul ăsta la Arad. Eram singurul tovarăș din copilărie din Focșani care s-a prezentat la botezul copilului tovarășului ăsta al meu din Focșani, mutat acolo. Și ne-am apucat să fumăm iarbă în cabinetul stomatologic al nevesti-sii de la parter.  Am trăit să văd o chestie: tac'su era și el acolo cu noi, la 60 ani sau câți avea. Se uita la noi ca la niște nebuni. I-am întins coziașul:

-Deci?

-A, nu, nu...

Dar a avut privilegiul să-și vadă băiatul dr0gat la botezul nepotului lui. Pentru cineva de vârsta aia, cine știe ce o fi fost în sufletul lui. Cert este că mie mi-au revenit cinstea și onoarea să conduc mașina cu copilul în dreapta mea, în brațe la mătușă-sa, la botez. Eram un fel de ursitoare, așa.  Eram atât de high încât am făcut accident în fața bisericii. Bine, n-a zburat nimeni prin geam, doar am pocnit o altă mașină când parcam. Dar zic așa.Nu e nicio concluzie aici, nicio lecție, chiar zic așa și atât.

Protestatara

M-a făcut cu ou și cu oțet într-un comentariu o fostă colegă, ajunsă învățătoare, că de ce îmi trag eu cu părerea despre protestele lor și-mi explica, dom'le, cât de grea e munca de intelectual în Educație la stat. Îmi venea să-i răspund pe loc. Și m-am stăpânit, n-am vrut s-o fac atunci, la nervi, dar am s-o fac aici: păi, dacă-i așa de grea și de injust tratată munca acolo, să vină cu mine intelectuală la privat, să se facă și ea redactor șef pe la niște reviste, să plece acasă numai pe la 3 noaptea fără bani în plus, fără sporuri, să stea cu sabia lui Damocles deasupra capului, că pentru un cuvânt înțeles greșit poate fi dată în judecată, poate să-și piardă pe loc jobul și-i pot fi cerute milioane de euro, să uite ce-s alea sâmbete sau duminici, să-i moară colegii de infarct la 40 ani, să fie plătită cu te miri ce și mai nimic - asta, dacă își amintesc patronii s-o plătească și dup-aia să-mi mai explice o dată cât e de grea munca de intelectual la stat.