Străvechea artă a înghițiturilor mici (LVX)

tweet

Există o diferență între erecție și atracție.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (LVIX)

"Zâmbește!" Ce frumos ar fi să funcționeze lucrurile așa - să zâmbești și dup-aia să-ți treacă supărarea. Nu știu la alții cum o fi, poate-s eu mai ciudat, dar în cazul meu până acum a fost invers.

Curat murdar

M-am făcut ca o gospodină, zi de zi pun mâna pe mop. Stau și mă minunez încă o dată ce om serios devin de când am descoperit avantajele vieții de om cu gresie albă prin casă. Speli, speli pe jos non-stop și tot degeaba. Se face mizerie și dacă respiri. Noroc că nu dau prea des pe aici, că altfel îi băteam recordul vecinei mele. Am o babă-n bloc, spală aia scările zi de zi. Ori se plictisește grav, ori simte și ea că prestează mult și fără rost, ca mine. O dată am și alunecat pe zoaiele ei și-am dat cu posteriorul de scări în jos, m-am drelit pe antebrațe de ziceai că m-am certat cu un jder.

Eu ca eu, dar nu m-am putut abține să nu observ cum vorbesc ăilalți unii despre alții când e vorba de curățenie. Gata, acum știu. Românul se pricepe la fotbal și la politică. Dar pe româncă n-o bate nimeni la curățenie. O mai bate românul când face curățenie prea-n gura mare și nu-l lasă să vadă ca lumea la televizor fotbal și politică, dar asta-i altceva. Nu prea știu femei cu care să fi stat de vorbă față în față să nu-și fi amintit ele ce mizerie era la x sau la y. Asta deși, dacă ești un nazist al curățeniei și cauți atent și pe la ele....Și-acuma știu, toți care-s acasă întorc privirea și se uită prin cameră. Sau prin baie, dacă citesc asta pe veceu. Revin.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (LVIII)

tweet
Aș vrea din nou să cobor la un taximetrist, să-i dau 10 lei și să-i spun „îmi pare rău, boss, s-a răzgândit, e vorba de iubire".

Slow food

Pentru mine, slow food înseamnă să nu iei bătaie cât mănănci. Vorbesc serios. Și nici să nu dai bătaie, de asemenea. Face rău la digestie, mie așa mi se pare. Și-n plus, corpul nici nu mai metabolizează cum trebuie nutrienții din mâncare. M-a făcut să-mi amintesc asta un vegetarian din ăsta de ziua a șaptea care stătea-n fața mea la o masă mare și alinia chelnerii pe acolo cu pretențiile lui. Să ne înțelegem, n-am nimic cu vegetarienii și am și eu rețete vegetariene pe care le iubesc și le respect.

Dar ăla cu figurile lui de lăuză care-i trimitea p-ăia de câte două ori să-i aducă același fel de ciorbă că cică mirosea a carne și care se hlizea la ăia la modul „cum, nu se vede pe fața mea de prost că sunt vegetarian?" și care până la urmă a luat la felul 2 cașcaval pane m-a făcut să mă gândesc serios să-l iau la palme. Asta, deși, așa cum spuneam în paragraful anterior, ne-am fi făcut rău la amândoi. Dar alta-i ideea. Pentru mine, la masă trebuie să ne distrăm, domnule. Orice ar fi. Vorbe mici, glumițe și distracție.

Ați încercat vreodată să mâncați plângând cu mucii în barbă? Am încercat eu când eram copil. Pentru ai mei părinți, masa luată împreună era locul ideal să-mi facă morală, să se ridice în slăvi că am o fleică în farfurie și să mă pună să explic de  ce nu eram bun la matematică la fel ca la celelalte obiecte. Eu știam de ce, dar știam și că nu era locul și că oricum nu ar fi înțeles. După care mă luau la omor că de ce nu am mâncat tot. De-aia zic. La masă, de fapt, la masa mea, nu se va discuta muncă sau școală sau cât a venit întreținerea sau dacă s-a spart un geam sau cum ți-a arătat ție unchiu-tu pvla când aveai 10 ani. Nu mă interesează. La masă ne distrăm.

La masă ne distrăm chit că-i vorba de parastasul ăla de după înmormântare. Nu mă interesează.

Străvechea artă a înghițiturilor mici (LVII)

Nu-mi plac femeile care fac pe proastele c-au văzut ele că prinde la bărbați și nici femeile frumoase care vor s-audă că-s deștepte doar pentru că s-au prins ele că bărbații sunt slabi și spun tot ce vor ele s-audă.