Dragi prieteni,

 vă ştiţi voi care, vă rog să încetaţi să-mi mai daţi linkuri către formulare de adeziune la Alianţa Pulii Mele. Că eu de acum aşa o să o denumesc. Cum puteţi să fiţi atât de naivi? Chiar credeţi că s-a întors Cristos pe pământ să vă salveze şi puteţi afla asta doar de la prieteni pentru că nu vor televiziunile să vă anunţe? Asta e cea mai simplă cale spre dezastrul total, prieteni, credinţa oarbă în nişte profeţi falşi şi până nu demult secreţi. Sunt prieten cu voi, mă simt obligat să vă ajut măcar cu un sfat.Gratis, nu trebuie să mă trimiteţi în parlament pentru asta.

Nu e momentul să ne învăţăm caii să danseze. Când negrul devine alb, iar albul devine negru, când nu mai ştii ce e bine şi ce e rău eşti cel mai predispus să îl asculţi pe cel care te minte mai frumos şi eşti cel mai vulnerabil. Ştiu, nu suntem într-o criză, suntem în mai multe în acelaşi timp şi disperarea e mare. Dar în situaţii din astea, cel mai calm câştigă şi cel mai înspăimantat pierde, pentru că uită că nu există miracole în vremea noastră.

Au păţit-o mulţi. Roma a căzut pentru că şi-a rugat duşmanii să o apere. Bizanţul a fost cucerit şi jefuit prima dată tocmai de cruciaţii veniţi să îl salveze de atacul păgânilor. Amerindienii cu imperiile lor au fost exterminaţi aproape de tot de o mână de europeni pentru că s-au apucat ei să se războiască între ei chiar când nu trebuia. Pentru că da, cel mai periculos duşman e cel din interior. Ăla care te trădează şi te minte în numele Patriei doar ca să ajungă el şeful tău şi să îţi hotărască soarta. Câteva exemple că te minte şi că e făţarnic:

Dacă te plimbi prin pădure ş dai peste unul cu drujba în mână, nu încerca să te înţelegi în germană cu el, că nu e austriac, e român şi s-ar putea să folosească drujba aia pe tine. Oricum o să îl vezi din nou mai încolo pe net explicându-ţi cum ne distrug străinii natura, imediat după ce termină el de vândut pe "oiro" copacii pe care i-a furat.

Lumea e speriată şi toţi profitorii jubilează dând peste cap tot ce însemna bun simţ. Să te tăvăleşti prin faţa jandarmilor fără să te fi atins nimeni nici măcar cu un deget a devenit un act de curaj. Să o laşi pe una gravidă şi dup-aia să o laşi de tot înseamnă acum că eşti un om cu principii. Să fii urmaşul Brătienilor înseamnă să te cheme Gigi Becali. Azi, nu eşti socialist adevărat dacă gardul de la casa mă-tii nu are kilometri lungime. Şi tot aşa, numai lupi moralişti. Dar Unirea, mă? Totul până aici.

Eu sunt un produs al Unirii. M-am născut în Dobrogea din mamă moldoveancă şi tată ardelean, stau la Bucureşti şi am naş oltean. Pentru mine Unirea e ceva foarte personal. Până şi liceul pe care l-am terminat se cheamă Unirea Focşani. Şi oi fi terminat eu liceul şi alte chestii, dar simt că în continuare noi, ca ţară, Unirea nu am terminat-o. Şi vin unii şi cer voturi pentru ea fără să explice cum vor s-o facă şi eu să îi cred? Şi-n plus, credeam că Unirea ar trebui să fie între noi, nu împotriva altora. Cine se urcă pe idealul meu doar ca să fie el la putere va fi mereu duşmanul meu. Aşa că nu, mulţumesc, eu nu vreau să fiu membru în Alianţa Pulii Mele şi aveţi grijă în ce vă băgaţi, că e plină istoria de inşi din ăştia care au zis că îşi salvează ţara şi s-au dus la fund cu ea.

Observatorul

-La alegeri se fură. Am văzut eu. Dar important e să se rezolve. Am văzut eu asta cu ochii mei în 1996, spuse Costel, nostalgic. Nu se uita la interlocutor. Ochii lui ţinteau ceva nici aproape, nici departe. Se vedea în ei că priveau în altă dimensiune, ori în trecut, ori undeva adânc în interiorul purtătorului lor.

-Nu am văzut exact cum se fură neaparat, dar am văzut că s-a furat şi am văzut cum se rezolvă.La Vrancea rezolvi orice. Dar hai să îţi zic. Mă pregăteam să ajung observator OSCE la alegerile din Bosnia-Herţegovina de prin 1997, după războiul lor civil de acolo. Dar aveam nevoie de ceva la CV. Aşa că m-am făcut observator oengist la alegerile noastre, alea din prin toamna lui '96. Ţi-am mai zis că am votat o dată în viaţa asta a mea cu Iliescu? Am făcut-o, dar există o explicaţie. M-am dus la un onengeu şi ăia mi-au zis ok, eşti repartizat la secţia nu ştiu care.

Circumpscripţia aia era, cum să mă exprim, aşa, când te uiţi pe hartă, era fix în mijlocul Nicăieriului. Nu era în oraş, era undeva la ţară. A trebuit să mă duc şi să mă întorc pe calea ferată. Adică da, trecea trenul pe la ei pe acolo, chiar prin mijlocul comunei, doar că nu oprea,  nu puteai să cobori decât dacă veneai cu personalul sau cu marfarul, că alea opreau, atât. Dar era comună din aia cu primar ales pe viaţă, era primar în 1996, e primar şi acum, a câştigat un nou mandat anul ăsta cu peste 80 procente, bravo lui, nu îl judec, le-a băgat la ăia asfalt pe acolo, e din categoria "dar a şi făcut". Şi chiar a fost băiat bun cu mine, pe vremea aia, cum să spun, azi să zici că eşti soroşist deja e ceva grav, dă-ţi seama ce însemna să fii oengist atunci. Se uitau ăia din comisie când a început votarea de parcă eram vreun securist venit să se ia de ei sau un careva de pe altă planetă. 

Dar eu m-am prezentat în recunoaştere cu o zi înainte, să văd şi eu unde aveam de făcut ce aveam să fac şi m-am dus direct peste primar, am zis ştiţi, vin din partea organizaţiei cutare, îs observator aici, cum facem. Super domn, m-a luat la el în maşină şi m-a dus el, uitaţi, la şcoala asta este secţia dumneavoastră etc. Era partea proastă a localităţii, dar eu mă consideram puternic. Acuma, să ne înţelegem, aveam 18 ani, dar arătam de 15, totuşi,  m-a impresionat respectul cu care m-a tratat, fără aroganţă, deşi e şi azi un dumnezeu acolo. Bun. a doua zi începem. Toată comisia aia se uita la mine ca la un ciudat, pentru că toţi erau profesori la şcoala aia în afară de unul dintre ei care era medic veterinar, iar eu eram copil cu faţă de copil mai mic decât eram. Toţi politicieni, erau de la partide. Numai eu eram, vezi-doamne, din partea societăţii civile, venit acolo de la oraş să îi supraveghez pe ei.

Pentru mine, om în ultimul an de liceu, era absolut ciudat ce se întâmpla. Sala de votare era în şcoală. În clasă era plin de profesori şi eu stăteam la catedră. Dar dăm drumul la treabă, lumea vine, începe să voteze ş.a.m.d. Ca observator, nu prea aveam ce să observ, că lucrurile mergeau ok. Dar la prânz mi se face foame, aşa că scot pacheţelul pe care îl aveam la mine şi încep să mănânc la catedră în clasă cât votanţii votau, comisia comisiona sau ce făcea ea acolo, de faţă cu toată lumea. Şi mă ia un domn din comisie, profesor de nu mai ştiu ce, "domnu' observator, nu vreţi să mergeţi să mâncaţi în cancelarie? De fapt, nu vreţi să mergem să mâncăm toţi de prânz împreună?"

Zic ok şi mă duc în cancelarie. Acuma, cred că ştiţi toţi că de obicei nu te cheamă un profesor la cancelarie ca să te felicite. Cancelaria e ca un altar, aşa, îţi faci rugăciunile înainte să ajungi şi nu prea ştii ce fac ăia acolo şi nu prea te aştepţi la nimic bun. Şi m-am dus şi nu aveam unde să mănânc acolo. Masa era plină de parcă urma să se căsătorească cineva, era plină de abslut orice de mâncare, atât de full de haleală de fiţe încât nu mai aveau loc pe masă bidoanele alea multe de deca de vin, alea stăteau undeva pe la picioarele mesei. Nu m-am atins de nimic, am crezut că  e pentru vreo petrecere de mai târziu, ciudat rău, vă zic. M-am gândit dacă nu organizează şi evenimente în afar' de şcoală.

Până la urmă, pun toţi frână şi zic hadeţi să mâncăm. Au oprit şi vot şi tot,au dat pe toată lumea afară,  am mâncat, am băut, am dat o mie de mărci, dup-aia am dat drumul din nou la vot. Ce pot să zic, din punctul meu de vedere, până în momentul respectiv, nu văzusem fraude. Dar tot nu puteam să nu văd că mai mereu încerca ba unul, ba altul să mă scoată de acolo. De ce, nu ştiu, că oricum ieşeam eu din când în când soricum ă fumez. Ştiţi, în îngrămădeala aia de acolo, de pe masa din cancelarie, îşi găsiseră loc, totuşi, nişte scrumiere. Deci, nu numai că stăteam la catedră cât stăteau profesorii în clasă, dar fumam în Partenonul lor. A fost o senzaţie de şmecher, vă zic.

Am fumat în cancelarie şi m-am simţit la fel de boss ca pe vremurile când fumasem în biroul directorului liceului meu. Că da, am făcut şi asta, cu acordul lui, dar nu o să vorbim despre asta prea mult acum. La un moment dat se întâmplă o chestie tâmpită. Se întunecase, mai fumasem o ţigară afară, că deşi mă bucuram că pot să fumez în cancelarie, tot mai aveam nevoie să mai ies şi pe afară şi când m-am întors în secţia de votare când am auzit "băiatu', băiatu'!" Era un flăcău de vreo 10 ani care venea după mine pe hol, care mi-a arătat o fată din faţa şcolii, o vedeam prin uşă, arăta superb şi despre care copilul mi-a zis că mă aşteaptă afară. Acuma, eu nu am foarte multe complexe, dar să trimită necunoscute copii necunoscuţi după mine pe întuneric nu prea mi se întâmplase până atunci.

Şi mai era o problemă: cum intrase un copil singur în secţia de votare, cum trecuse de toate filtrele? M-am aplecat spre el şi i-am zis că am treabă. S-a mişcat foarte rapid, că până când am apucat eu să mă întorc în sala aia a venit înapoi, iar m-am aplecat la el şi mi-a spus "vezi că fata aia a zis că îşi bagă pula în norocul tău". Am zis asta e. M-am întors în secţie. Dar staţi aşa. Se votează, se votează, terminăm. Eu am crezut că numărăm voturile şi plecăm acasă. De unde? Am terminat, după care profesorii plus veterinarul au zis hai să mâncăm. Eu, ca un câine al democraţiei, am zis hai, mergeţi, mâncaţi, stau eu să păzesc aici. Deşi aveam şi forţe de ordine să păzească ei şi nici prea mai era mare lucru de păzit acolo, că nu mai era nimeni la vot. 

Dar nu m-au lăsat, mă. Au spus haideţi, domnu' observator, haideţi să mâncăm. M-am dus în cancelarie să mâncăm, dar nu a mâncat nimeni. S-a băut ca la concurs. Într-o oră era toată lumea beată, toată comisia şi observatorul. Eu, elev, beam cu profesorii în cancelarie şi nu avea nimeni nicio problemă cu asta. Dar s-a întâmplat, la un moment dat, ceva - mi-am amintit că am uitat să votez eu. Zic staţi aşa, ei spun, păi, haideţi, domnu' observator, păi cum să nu votaţi dumneavoastră? Deja eram prieteni. Era prima dată în viaţa mea când votam şi mă gândeam băi, eu votez ultimul. când încep ăştia să numere voturile vor da peste ale mele primele şi vor realiza cu cine am votat şi s-a dus dracului secretul votului.

Aşa că am votat cu Iliescu. Nu mint. În mintea mea, atunci, deja ştiam că parlamentul e mai puternic decât preşedintele, aşa că am votat cu CDR la parlamentare şi cu Iliescu la preşedinţie, am zis eu în mintea mea că nici nu supăr pe nimeni, fac eu şi un echilibru între puterile statului şi nici nu iau bătaie de la profesorii ăia din sat. Plus că ştiam că peste două săptămâni votam la mine în oraş unde nu ar fi aflat nimeni că, de fapt, eu ţineam cu constantinescu (c mic). Am băgat buletinele de vot la senatori şi la deputaţi cu CDR, pe ăla de la preşedinţi la preşedinţi şi hai, număraţi. Eu nu am numărat nimic, eram observator.

Dar nu s-a numărat chiar aşa, simplu. Când ne-am întors din cancelarie ne-am întors cu băutura după noi. Eram în Vrancea, mă, patria vinului, ce era să facem? Acuma, deja stăteam la catedră cu profesorii în clasă, eu cu paharul de vin pe masă şi cu o scrumieră, deja nu mai fumam în cancelarie, fumam în clasă, iar profesorii numărau. Părea ireal. La un moment dat, ei au rămas fără vin. Haideţi, domnul observator, nu mai aduceţi nişte vin din cancelarie? M-am dus. Că eu sunt un tip disciplinat, fac ce îmi spun profesorii. Ba chiar mai mult decât atât. M-am întors cu două bidoane de câte un deca de vin, plus carafe, plus ceva de ronţăit, să aibă acolo, cât numărau.

Rezultatul alegerilor era previzibil. Dar nu mai conta. Eu mă mai uitam să nu se facă şmenuri. Totuşi. Deja aveam pe catedră un pachet de ţigări, o scrumieră, o brichetă, un pahar de vin şi o carafă de vin, plus un bidon de 10 litri de vin lângă. Iar profesorii numărau. Dar din nou, toţi eram beţi. La un moment dat, profesorul de fizică, cel mai muci dintre noi, nu mai importă de la ce partid era în comisie, dispare un minut şi apare înapoi cu un ciocan în mână şi spune că el sparge urna de la voturile de la senat, că ştie el că acolo sunt voturi în plus. A ieşit o încăierare, mă uitam ca prostul de la catedră cum se încleştau profesorii în clasă, pe geam se uitau la noi uimiţi ăia de la forţele de ordine de afară care nu îşi dădeau seama ce dracu se întâmpla înăuntru.

Până la urmă, îl imobilizează, îi iau ăia ăluia ciocanul din mână şi mi-l pun mie pe catedră. Aşa că ajunsesem să am pe catedră scrumieră, pachet de ţigări, brichetă, pahar de vin, carafă de vin şi ciocan, în timp ce profesorii făceau panaramă, îmi venea să dau eu cu pumnul în catedră şi să le zic "vă dau afară!". Dar i-am lăsat în pace. Cert este că numără ăia voturile de la deputaţi, de la preşedinte şi când numără şi la senatori, surpriză cât casa, proful de fizică avea dreptate: la senatori erau vreo 30 buletine de vot în plus. Dar lui nu îi mai păsa, era atât de beat încât nu putea să articuleze o părere, se exprima prin semne. Şi o rezolvă comisia, mă.  Ştiţi cum au făcut? Nu au mai stat să vadă cu cine ce a votat pe buletinele alea. Deja era spre dimineaţă. Au luat  voturile alea în plus şi le-au pus pur şi simplu în funcţie de câte voturi fuseseră obţinute până atunci proporţional.

Cum or fi ajuns acolo? Le-au băgat unii greşit, o fi fost fraudă? Nici azi nu cunosc răspunsul. Eu nu ştiam ce să scriu în procesul meu verbal, aia era problema mea. Le-am zis să îmi spună ce au scris şi ei acolo la ei, aia am notat şi eu şi aia a fost. Am plecat cu personalul de 5 dimineaţa de la secţia de votare crâncen de beat. Dar aveam treabă, după-amiaza aveam şcoală şi trebuia să trecîntre timp şi pe la biroul electoral să îmi pună şi ăia o ştampilă pe hârţoagele mele. Şi fix când am ajuns la Focşani mi-am adus aminte că uitasem să îi pun pe ăia de la secţie să îmi pună şi mie ştampila aia a lor, să demonstrez că am fost şi eu acolo, să îmi dea oengiştii ăia banii pentru prezenţă. Şi preşedintele biroului electoral, procuror, judecător, ce era el, m-a crezut şi mi-a ştampilat. V-am zis că la Vrancea rezolvi orice.

Prin parc

 -Frumos tare azi în parc, uite ce lumină. O să facem nişte poze, Cristean!

-Facem, facem.

-Auzi, trebuie să vedem cum facem cu berile, că am văzut pe aici nişte poliţişti din ăia pe Segway.

-Las' că bem pe deal, acolo. Nu stăm pe alei să dea cu Segway peste noi, priveliştea e excelentă... Poliţişti cu Segway. Hm. De ce nu avem şi poliţişti cu Pogo Sticks? Sau ştii, în loc să stăm pe dealul ăsta, am putea să închiriem o hidrobicicletă din aia, să mergem pe mijlocul lacului, lângă fântâna arteziană, să bem acolo, să ne îmbătăm şi să facem panaramă pe baltă.

-Şi să ne vadă poliţia pe Segway şi noi să nu răspundem la somaţii şi să trimită peste noi poliţia pe hidrobiciclete. Şi ăia să se ia după noi şi să ne blocheze la un moment dat, dup-aia să ne captureze şi să ne predea la mal la poliţiştii pe Pogo Sticks să ne ducă la secţie...

-Da, să fie titluri la ştiri "urmărire ca în filme pe lacul din parc, cursă nebună de hidrobiciclete, doi hidrobiciclişti inconştienţi s-au luat la întrecere cu forţele de ordine"...

-Hai să mai facem nişte poze. Mergem pe pod?

-Mergem. Dar uită-te la aia de pe aleea de jos, aia cu gemeni care trece acum. Ia, fii atent cum face, dă câte un brânci în căruciorul lor şi în ăia trei, patru paşi cât îl ajunge din urmă stă pe telefon.

**********

-Mda. Frumos pe pod. Eu să ştii că nu mai am nevoie de poze, am făcut, e ok. Stai! Stai aşa. Uite-l. Lui trebuie să-i fac poză.

-O, stai, păi, vă fac eu la amândoi poză.

-Cool.

Plecăm. După câţiva paşi, se aude din urmă o voce de copil:

-Mami, mami, uite un gândac!

Vocea lui mami, bănuiesc

:

-Lasă gândacul în pace!

Eu:

'-E al meu!

Di la Antiena 3

Cronicî di miers la riestaorant cu familia Bârsan

-Dar di Mircia Badia ci zîci? Li dă bini, aşa-i?

-Le dă bine, dar mai ales le ia bine...

-Cum adicî?

-Păi, nu aţi văzut ce bătăi ia?

-Nu!

-Uitaţi.

Şi i-am arătat clipul ăla în care eroul lui de la TV ia un KO de zile mari. Nu îl văzuse niciodată. A râs la clip, dar nu era râsul lui. Idolul lui pierduse. Dar, ca să învârt cuţitul în rană, dau înainte:

-Ştiţi, noi, în media, ne mai bârfim. Televiziunea e mai mult cinema decât ştire. Foarte mulţi oameni cu probleme se duc la vedete să îi ajute. Cine să îi ajute, aşa-zisele vedete care nu răspund nici măcar la bună ziua din partea colegilor lor? Nici măcar nu îi bagă în seamă, se folosesc de ei când au nevoie şi atât.

Soţia lui, ca să salveze situaţia, se bagă:

-Ei, asta o fi acuma, de când cu condiţiili astea noi, cu distanţari şî aşa...

Asta discutam noi pe terasa aia din Fălticeni, un cuplu plus eu şi maică-mea, în loc să comande şi comesenii mei, în pula mea, ceva de mâncare odată, că îmi era foame, eu decisesem ce vroiam, ei nu, că meniul era mare, era mult de citit, iar în societatea de azi chiar şi oamenii de 60 ani preferă să vadă filmul în loc să citească cartea. Şi mai stătea şi chelneriţa după noi. Asta discutam fix cu cel care sărbătorea 60 ani de viaţă tocmai azi. Când plecam de la ei de acasă spre terasă, nu am putut să nu observ că aveau două televizoare pornite, în două camere diferite, ambele pe Antena 3.

Mă îndrept spre ospătăriţă:

-Syrah aveţi?

-Sigur, de care doriţi?

-X.

-Avem.

-O sticlă, vă rog, cu două pahare.

Paharele erau pentru mine şi maică-mea, noi vroiam muşchi de vită la grătar, mergea. Ei, invitaţii noştri la care fusesem nou invitaţi şi până la urmă i-am scos noi în oraş nu vroiau să bea atunci vin, au vrut să bea când au văzut că ne-a plăcut nouă, dar până acolo şi-au luat nectar de kiwi. Vine tipa cu vinul, îmi zice că e la temperatura camerei, eu îi răspund că e perfect aşa (în Fălticeni erau 20 grade la prânz), ei încă nu ştiau ce vroiau să mănânce, dar el scoate sticla din frapieră să se uite la etichetă şi zice:

-Uăi, Cristiniel, ia chiam-o pi-aia, măi. Pâi, îţ aduci vin cald?!

-Lăsaţi, e foarte bine aşa, mie aşa îmi place.

-Ei, cum aşa? Ia şî tu, puni-ţ un cub din aista di ghiaţî, hai cî iau ieu o apî, dau ieu o apâ, şi-i asta??

-Ăsta aşa se bea, cu vită merge foarte bine la temperatura asta.

Strigă după chelneriţă:

-Auz?! Ia vino oleacî! Ai apî platî? La sticlî di sticlî? Aha. La 0,33 şî la 0,75. Bun. Adu şî nia una di 0,75. Şî douî pahari. 

Ulterior aveam să aflu de ce vroia el neaparat sticlă de sticlă la 0,75. Vine tipa cu sticla, el o ia şi, galant, se îndreaptă cu apa rece să îmi toarne peste vin, dar fratele vostru încă mai are reflexe bune şi am apucat să îi tai elanul cu un NU hotărât. S-a uitat la mine ca la un nebun. Poate aveam o privire ciudată şi eu, că îmi era foame şi ei încă nu deschiseseră meniurile. Într-un sfârşit, fac şi ei asta, iar distracţia abia atunci începea. Au întors-o pe chelneriţă pe toate părţile cu întrebări tâmpite, dar puştoaica era tare, mă. Ştia tot meniul pe de rost cum ştie un pocăit biblia aia a lui, cu tot cu detalii şi explicaţii. Dar ei, cu râvna omului care iese rar din casă şi atunci când o face îşi închipuie că dacă tot e client restul sunt sclavi de care vrea el, culinari, sexuali şi de care or mai fi, tot încercau să demonstreze că sunt mai deştepţi ca ea, ca tot idiotul care îşi închipuie că dacă el plăteşte, are şi dreptate.

-Deci, ciorbî rădăuţanâ aveţi doar cu pui?

-Da, reţeta noastră aşa este.

-Nu vreau cu pui.

-Avem, după cum vedeţi, foarte multe reţete de ciorbe şi supe.

-Aha. Io vreau di vitî.

-Şî ieu, zice tanti Gina, fără #.

-Deci, două ciorbe de văcuţă. Smântână, ardei, doriţi?

-Di tăti. Auz, daaaa'... îi bunî?

-Este foarte bună. Toate ingredientele provin de la ferma noastră.

Şi îi convinge să comande, mă. Felul I. La mine a fost mai simplu: muşchi de vită la grătar, mediu, sos de piper verde şi... mămăligă. Eram în Moldova, dar, mă rog, nu o să detaliez eu tocmai acum de ce am ales mămăligă, exact cum nu am făcut nici cu ospătăriţa. Că şi eu am ospătărit prin vacanţe pe la facultate şi ştiu că atunci, ca ospătar, când auzi un client din ăsta că îţi spune că el preferă ceaiul amestecat aşa, un pic alb şi un pic verde, în mintea ta tu zici aşa: "bag pula în ceaiul tău, şi alb, şi verde, dar nu acum, că e fierbinte, zi-mi ce vrei, nu ce îţi place, mai am de stat aici până la noapte, de alergat după demenţi ca tine şi chiar acum mai am 4 mese de servit pline de parveniţi care descoperă restaurantele când e prea târziu în viaţa lor şi deja mă strâng pantofii, zi-mi, în morţii mă-tii comanda şi îţi aduc." Totul cu un zâmbet pe buze.

Avea fata aia o răbdare de institutor de copii de bani gata făcuţi de părinţi cocalari care au dat de cash. A stat şi a suportat acolo. Până la urmă - şi aici sper să mă ajute memoria, se strânseseră 2 ciorbe, 3 fripturi de vită, salate, garnituri, sosuri, pâini, papanaşi, pizza, asta din câte îmi amintesc eu şi nu o să reiau partea cu băutura. Şi a început. În toată demenţa aia, pe măsură ce terasa se umplea, ea nu şi-a notat nimic. Avea totul în cap. Dacă citeşti vreodată chestia asta, să ştii că pentru mine eşti o campioană, fată. Eu nu aş putea să fac ce faci tu. Eu trebuie să iau lecitină ca să ţin minte să iau lecitină.

Mănâncă ăştia, Marcel şi Gina, să le spunem aşa, ciorba. Foarte bună. Între timp, bineînţeles că o cheamă pe chelneriţă să le pună telefoanele la încărcat plus alte tâmpenii, mai ales una care mi-a atras atenţia mie: Marcel se duce după tipă la bar şi se întoarce cu mai multe sticle de apă de 0,75 goale. Zice:

-I-am explicat eu că patronul de aici îmi dă mereu sticle din astea goale, că eu fac vin şi îl bag în ele.

Vine vita. În sfârşit, mănânc ceva bun. Refuzasem vehement la ei acasă micul dejun cu ouă ochiuri de la ţară gătite de el cu delikat din ăla mişto, chiar vroiam o bucată de vacă făcută cum trebuie, un sos bun şi nişte mămăligă. Bucătarul mi-o făcuse exact medie, chelneriţa mi-o adusese fix mie, totul era exact cum vroiam eu. Am mâncat prima dată în viaţa mea mămăligă pusă în farfurie cu şpriţul. Sau spritul. Sau spriţul. Nu ştiu, maică-mea, maestru cofetar (profesionist, nu pe net, nu pe vlog, asta e meseria ei la bază, m-a învăţat că aşa se cheamă scula aia, şpriţ. Mămăligă în formă de bezea, eşti nebun?

Pentru unii dintre noi, a fost dezastru. Nimeni în afară de mine nu precizase cum vroia vita. Aşa că tipa le-a adus în sânge. Mama era în foodgasm:

-Aşa o fac eu. Excelent!

Pe privirile celorlalţi de la masă se vedea aşa, un fel de disperare de câine care nu ştie ce mănâncă mâine şi care nu vrea să fută banii pe care oricum nu îi dă şi, probabil, doar faptul că noi, ăştialalţi, elevaţii, care plăteam, apreciam ce aveam în farfurie, plus o credinţă strămoşească, de sorginte geto-dacică după care dacă nu mănânci tot ce ai în farfurie eşti prost, i-au făcut să termine ce aveau de terminat. Pentru ei era crudă. Dacă nu i-au zis fetei cum o vroiau? Nu le plăcea, dar s-au străduit, mă. Au mâncat tot. Ba chiar au cerut să le turnăm şi peste apa lor nişte vin din ăla. Am făcut-o. Ba chiar au ridicat miza, cu siguranţa omului care ne ştie suficient încât să pluseze în cunoştinţă de cauză, că dau ei următoarea sticlă, pentru că până la următoarea sticlă de vin urma pentru mine un drum peste cadavrul mamei mele, că ea nu acceptă aşa ceva de la FIUL EI.

Dar tipa, chelneriţa, era meseriaşă. Avea aşa, ceva din energia unui diavol tasmanian şi din atitudinea unui călugăr budist în toată nebunia aia. Era pro fata. Tot timpul, în atletismul ei pe acolo, găsea timp să ne mai întrebe şi pe noi cum ne mai simţim, dacă totul e ok şi de ce mai avem nevoie, Acuma, ştiu, sunt cusurgiu. Ce, numai alţii? Nu era tocmai pe gustul meu, şi mă refer la fizic aici. Adică nu că ar fi arătat rău sau ceva. Dimpotrivă. Dar era brunetă. Totuşi, dacă tot suntem la ora de fiţe, hai să o zic pe a mea: nu era blondă. Dar aş fi trecut foarte uşor peste acest mic handicap dacă s-ar fi priceput şi la alte chestii la nivelul care se pricepea în materie de relaţii cu clienţii, mai ales că era ochelaristă, că şi astea îmi plac.

Dar gazda pe care o scosesem noi în oraşul unde locuieşte, Marcel, după alias-ul lui, s-a hotărât să dea şi el ceva înapoi şi să o facă pe peţitorul pentru mine, când vine nota. Când vine amenda, se întâmplă altceva. Mama, verişoara lui Marcel, spune:

-Ce scrie aici, Cristi?

-335 lei.

-Cristi, tu ai luat vin din aşeala la un milion? Nu ai văzut cî au la 12 lei???

Asta a zis tanti Gina.

-Nu, am luat la 60 lei.

Maică-mea pune 350 lei până să apuc eu să fac ceva. Scot 20 să mai pun şi eu la bacşiş, acolo. Toţi de la masă mi s-au suit în cap. Inclusiv cei care nu plăteau. Zic, măcar 10 procente."Dar aici se dă bacşiş 3 lei, Cristineli!" etc. Pun ăia 20, cum ziceam, din care maică-mea ia 10. Am întrebat-o dacă pe vremea când lucra ea în comerţ trăia din salariu. Mi-a aruncat ăia 10 lei în faţă. Mama. Mea. Dar hei, Marcel se simţea în continuare dator, aşa că se hotărăşte să o agaţe pe chelneriţă pentru mine sau ce o fi fost în capul lui acolo:

-Ieşti bună di măritat!

Ea, zăpăcită cu clienţi şi cu toate, nu aude bine.

-Nu sunt măritată.

-Ei, am eu un cavaler aici.

Pentru cine nu s-a prins până acum, singurul cavaler de la masa aia eram eu.

-Am un băiat aici, di la Bucureşti.

-Ştiţi, nu am timp acum de relaţii...

Mie îmi venea să intru sub pământ de bucurie, Dar ea era meseriaşă, mă. Şi-a ascuns dispreţul pentru el sub un zâmbet magistral în timp ce se îndepărta de noi ca să se apropie de alţi demenţi. Dacă aş fi fost regizor, o băgam într-un film de-al meu. El merge all in. Îmi pune mâna lui de om de 110 kile pe umăr şi zice acolo, în gura mare, să audă toată terasa:

-ÎI DI LA ANTENA 3!!!

Luni

Luni

Aţi dormit vreodată în cadă? Eu da. Ei, poate nu-i aşa grav, dacă ai supravieţuit să povesteşti asta, ar spune unii. Eu aş zice că e foarte grav, pentru că am reuşit performanţa să adorm în cadă când eram la serviciu, în timpul programului. Nu, nu vindeam căzi, tot cu scrisul pe la reviste mă ocupam şi eram la birou, în aceeaşi încăpere în care lucram cu vreo 5 colege. Era o zi din aia de luni, vara, când te întorci de prin vreun weekend în Vama Veche, unde te-ai dus tu, că ţi-ai propus să-ţi odihneşti creierii cu o carte bună în mână, pe plajă, la umbra unei umbrele şi a unei beri şi până la urmă te întorci acasă mai dărâmat decât ai plecat. 

Eu citisem duminică spre luni până pe la 5 dimineaţa, fără umbrelă, dar cu beri. Totuşi, în loc să-mi anunţ colegele că nu ajung în ziua aia, am decis să fac pe viteazul şi să mă duc la muncă. Mare greşeală. Era acolo o linişte de mormânt. Nimeni nu vorbea cu nimeni, se vedea clar că toată lumea avea chef de muncă în ziua aia de vară cum am eu chef acuma să mă îmbrăţişez cu toţi cerşetorii din Centrul Vechi, se auzea doar zumzetul coolerelor de la calculatoare, câte cineva scriind câte ceva din când în când, dar nu eu, şi zgomotul de la aerul condiţionat şi cam atât. Dacă ar fi trecut o pisică pe acolo, la cât de tare mă durea capul, m-aş fi răţoit la ea să nu mai tropăie.

Era zgomotul de fond perfect ca să visezi numai paturi. Mie mi se închideau ochii, am dat tastatura mai la o parte, să nu dau cu dinţii de ea dacă adorm pe scaun, m-am dus la baie să mă spăl pe ochi a nu ştiu câta oară pe ziua aia şi în oglindă văd cada. Ca să punem în context totul, biroul era, de fapt, un apartament foarte mare căruia îi fusese schimbată destinaţia. Avea de toate, inclusiv o baie imensă, triunghiulară, aproape cât jumătate din garsoniera asta de unde scriu eu acum. Totul era mare acolo, în afară de geam. Şi cada era mare, triunghiulară şi ea, într-un colţ, avea şi jacuzzi, dacă ţin bine minte. Doar că nu putea să te speli în ea, că era plină de teancuri de reviste.

Dar... Ştiţi ce zic unii misogini şi unele frustrate despre fetele care se îmbracă provocator, nu? Ei, eu nu sunt de acord nici cu misoginele, nici cu frustratele, dar tare m-aş fi aruncat în cada aia, că arăta exact ca un pat. Inteligentul din mine zicea nu, Cristi, nu! Idiotul din mine spunea da' hai, mă, să văd şi eu cum e să stau cu curul pe munca mea, că doar şi eu scriu la revistele alea. A câştigat idiotul. Erau chiar confortabile revistele, în pungile lor de plastic. Chiar mă gândeam ca data viitoare când mai fac sex la birou să încerc şi acolo. Următorul lucru pe care l-am auzit a fost un susur.

Adormisem buştean, parcă dormeam la umbra codrilor bătrâni, lângă un izvor. Zic, să vezi că am uitat apa de la chiuvetă deschisă. Dar nu era niciun copac, niciun izvor şi nicio apă deschisă. Era vezica tipei de la contabilitate, i-am recunoscut silueta în semiîntunericul ăla stând pe tron. Silueta colegei, nu silueta vezicii. Nu mă văzuse când a intrat, aşa că şi-a văzut de treaba ei mică. Acum, când mă gândesc la asta, amândoi greşisem. Eu, că venisem la muncă să dorm şi m-am culcat în cadă, ea că a intrat peste mine în baie fără să bată la uşă. Şi niciunul dintre noi nu aprinsese lumina. Aşa mă gândesc acum. Atunci, nu.

Buimac, în loc să profit de faptul că nu m-a văzut în colţul meu întunecat şi să fac pe mortul în păpuşoi, m-am ridicat, am bolborosit un "vai de mine, îmi pare rău, scuză-mă" în deplasarea mea rapidă spre uşă, de-am şi speriat-o pe biata fată. A apucat şi ea să îngaime ceva acolo, nu am auzit ce, că eram în plină acceleraţie să ies dracului de acolo. În puţinii paşi din baie până la birou îmi trecuse şi somn, şi mahmureală. şi tot. Până şi cheful de viaţă. Într-un minut, vine şi ea, se aşează la calculatorul ei şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul era din nou liniştit acolo, în afară de mine. Îmi frângeam mâinile, îmi muşcam buzele.

În toată liniştea aia, eu auzeam un singur gând din mintea mea urlând: OK, ŞI ACUM CE FACI?!. Am decis să mă duc acasă şi am plecat. Practic, venisem în ziua aia la redacţie doar pentru un moment penibil şi atât. Săptămâni întregi am venit numai cu capu-n pământ la birou, mi-era ruşine să mă uit în ochii colegei, mai aveam şi calculatoarele faţă în faţă. Mă şi gândeam, bă, poate ar fi mai bine să fac eu o petiţie online să interzicem munca luni. Dacă la alţii săptămâna începe duminică, de ce nu ar merge? Dar mi-am dat seama că pe mine nu m-ar fi ajutat. Dacă am fost în stare să adorm în cadă la muncă luni, e clar că aş putea să o fac şi marţi.

Banul, adevărul şi libertatea

Dragi bucureşteni, cât mai am voie să vorbesc (şi când zic cât, mă refer şi la timp, şi la volum), am câteva remarci de făcut. Am mai zis eu câte una-alta din când în când, dar m-am gândit să pun mai multe cap la cap. Să le luăm pe rând. Primări(ţ)a nu face centura, că nu e centuristă. Nu, centura Bucureşti o face guvernul, de parcă ar fi centura României. Primăria face trotuarul şi bordura, că alea sunt mai imporante, dar numai pe arterele principale, pe unde treci în viteză cu antemergător, să vadă musafirii, nu şi pe la săracii ăia care nu stau la bulevard şi care sunt liberi să se împiedice pe trotuare nereparate de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Vă mai amintiţi vremea aia când puteai plăti călătoria şi la metrou, şi la RATB cu acelaşi card? Ăla verde, da. Ei, ştim cu toţii că de ani de zile nu se mai poate, că metroul a trecut şi el la guvernul României de pe vremea lui Oprescu, pentru că, vorba aia, nu e metroul Bucureşti, e metroul Bucureşti-Baia Mare. Asta, când el nu e nici măcar metroul Bucureşti-Otopeni, cum trebuia să fie. Se va face linia aia de tren până la aeroport, nici aia la timp, noroc că ne-a salvat pandemia şi s-au amânat toate, că iar ne făceam de râs peste tot în Europa. Nu e vorba de guvernul "meu" aici, e vorba despre toate guvernele de cel puţin 15 ani încoace, indiferent cum s-au chemat şi ale cui au fost.

La metroul Drumu Taberei trudesc ăia de 11 ani, de zici că-i ocnă şi nu-i mai scot niciodată de acolo, de zici că i-au pus să îl sape cu linguriţa. Dar hei, ce frumos e să dai vina pe alţii să te speli pe mâni! Cu apă rece, bineînţeles. Iar dacă nu-ţi convine că nu ai apă caldă, eşti liber oricând să te dai cu capul de nervi de bordurile alea noi, e gratis. Şi să înjuri guvernul, că şi apa caldă din Bucureşti tot a guvernului e. Practic, primăria Bucureşti s-a lăsat de administrat cel mai mare sat din ţară şi acum are alte preocupări, face business. Deschide firme. Am vorbit cu atâţia patroni în viaţa mea încât le-am pierdut numărul de mult. Unul nu mi-a spus vreodată că a dat drumul la o afacere doar ca să dea de muncă altora şi el să iasă pe pierdere. Dar există o explicaţie. Abia acum o să începem să ne distrăm.

Deci, s-a stabilit, guvernul face metrou, căi ferate, centuri, sau măcar se preface că le face în oraşul ăsta, de parcă numai Bucureştiul ar exista în ţara asta. Şi atunci, ce face primăria în afară de pus borduri şi plantat boscheţi şi înfiinţat firme? Poduri, frate. Poduri şi pasaje cât cuprinde şi cât mai încet cu putinţă. Voi aţi observat că îmbătrîneşti cu zile în maşină în trafic (în subiectul ăsta nici nu mai intru) până vezi câte o megastructură din asta terminată? La urmă arată frumos, dar şi mai frumos arată nişte conturi din străinătate. Pentru că da, time is money. Banii au nevoie de timp, până se umflă preţul la lucrări, până îi speli şi pe ei, până etc. Am auzit de cel puţin un caz de pod din ăsta grandios de pe urma căruia 100.000.000 euro s-au evaporat, că în loc să coste 60 milioane, a ajuns la 160.

Dar pot să vă promit ceva. La un moment dat, nu ştiu exact când, se vor afla şi adevărul, şi vinovaţii, şi dovezile, şi unde sunt banii şi, sper eu, vom fi liberi să găsim nişte factori de decizie măcar un pic mai breji care să se ocupe mai bine de ei decât ăştia de până acum. Ştiţi, banul, adevărul şi libertatea au toate trei ceva în comun: au o voinţă proprie. Banul vrea să hoinărească, adevărul vrea să fie aflat, iar libertatea pur şi simplu vrea să existe. Din păcate, când ne-om trezi noi cu toate astea trei la un loc, s-ar putea să n-avem idee ce să facem cu ele. Eu, cel puţin, sămoreu dacă am aşteptări prea optimiste prin prisma asta. Banii, când or apărea, probabil o să ne certăm pe ei, libertatea pare că oricum n-am ştiut niciodată să o folosim, iar în vremurile astea, nici pe adevăr nu-l mai crede aproape nimeni.