Răul bun

Românul s-a născut poet, dar asta nu-l împiedică să facă și filosofie atunci când minte, fură sau face rău așa, ca să fie sigur. Că de justificări nu ducem lipsă, cum nu ducem lipsă nici de cauze nobile pentru care facem rău. Și-așa, tot răul e spre bine, nu? Toți nenorociții au un copil, un animal sau o plantă pentru care dau în cap la oameni. Și dacă nu dau pentru o cauză nobilă, nu-i nimic, și-așa toți fură. Încă de mici învățăm că bătaia-i ruptă din rai și că unde dă mama crește, lecție care se dezvoltă-n capul nostru până la un rafinament așa de desăvârșit, încât când ne facem mari ne batem femeia-n public, ca într-un tablou de pictor flamand beat, știe ea de ce.

Toate relele au o justificare. Votăm cu niște hoți ca să scăpăm de un chior, alesul care te fură mai mult e mai de încredere, măcar îl cunoști, dar destul cu politica, atât mai zic: dintre un hoț și un incompetent, doar n-om alege pe unul care nu-i în stare de nimic. Măcar ălalalt a făcut ceva. Și întotdeauna răul nostru e cel mai mic. Găinarul se plănge de ăla care fură cu TIR-ul și împreună arată cu degetul pe (asta e, n-am ce face) politicieni, de parcă, dacă fură ei, gata, e OK și pentru noi. Mijloacele nu mai contează de mult, atâta timp cât cauza e nobilă sau e vorba de un caz excepțional și, slavă domnului, nu ducem lipsă de situații excepționale sau de cauze nobile în țara asta. Și când te minunezi cu voce tare de ce vezi, ți se explică, uneori zâmbind, ca unui dobitoc simpatic, dar care n-a ajuns la un nivel de dezvoltare personală românească de secol XXI încât să își dea seama: și tu ai face la fel.

Va urma.