Slow food

Pentru mine, slow food înseamnă să nu iei bătaie cât mănănci. Vorbesc serios. Și nici să nu dai bătaie, de asemenea. Face rău la digestie, mie așa mi se pare. Și-n plus, corpul nici nu mai metabolizează cum trebuie nutrienții din mâncare. M-a făcut să-mi amintesc asta un vegetarian din ăsta de ziua a șaptea care stătea-n fața mea la o masă mare și alinia chelnerii pe acolo cu pretențiile lui. Să ne înțelegem, n-am nimic cu vegetarienii și am și eu rețete vegetariene pe care le iubesc și le respect.

Dar ăla cu figurile lui de lăuză care-i trimitea p-ăia de câte două ori să-i aducă același fel de ciorbă că cică mirosea a carne și care se hlizea la ăia la modul „cum, nu se vede pe fața mea de prost că sunt vegetarian?" și care până la urmă a luat la felul 2 cașcaval pane m-a făcut să mă gândesc serios să-l iau la palme. Asta, deși, așa cum spuneam în paragraful anterior, ne-am fi făcut rău la amândoi. Dar alta-i ideea. Pentru mine, la masă trebuie să ne distrăm, domnule. Orice ar fi. Vorbe mici, glumițe și distracție.

Ați încercat vreodată să mâncați plângând cu mucii în barbă? Am încercat eu când eram copil. Pentru ai mei părinți, masa luată împreună era locul ideal să-mi facă morală, să se ridice în slăvi că am o fleică în farfurie și să mă pună să explic de  ce nu eram bun la matematică la fel ca la celelalte obiecte. Eu știam de ce, dar știam și că nu era locul și că oricum nu ar fi înțeles. După care mă luau la omor că de ce nu am mâncat tot. De-aia zic. La masă, de fapt, la masa mea, nu se va discuta muncă sau școală sau cât a venit întreținerea sau dacă s-a spart un geam sau cum ți-a arătat ție unchiu-tu pvla când aveai 10 ani. Nu mă interesează. La masă ne distrăm.

La masă ne distrăm chit că-i vorba de parastasul ăla de după înmormântare. Nu mă interesează.