Chiloţi

N-am înţeles niciodată de ce "chiloţi" e la plural.

Nu ieşi

Ba da, ieşi, dar nu ieşi la proteste transpirat. Bă, nu pot să mă cert cu natura, asta e. Dar urăsc iarna. Momentul ăla când te înghesui cu toţi în tramvai şi ieşi afară leoarcă, vă zic, îmi pare rău că-l judec, dar nu-mi place. Eu am păţit altceva. Eram la sală, mai pe la începuturi. Şi-am luat un picior în ochi din ăla, spectaculos, din întoarcere, cu tot cu adidaşi de oraş, că na, eram tineri şi săraci, era frig pe jos, nu prea practicam desculţ şi nimeni n-avea bani de adidaşi de sală. Nimic grav, n-a murit nimeni, dăcât că simţeam că mi se umflă ochiul ca la melc şi eu aveam întâlnire după sală. Cum să mă duc cu ochiul vânăt? Era o vreme ca acum, Am zis hai, am luat geaca peste echipament şi-am ieşit afară să mă frec cu zăpadă peste situaţie.

În buzunar la geacă aveam ţigările. Golan cum mă ştiţi, zic hai, dacă tot sunt aici, să bag şi o vitamină cât mă frec cu omăt pe mine însumi. Şi-am băgat. Vânătaie n-am avut, a rămas aşa, o zgârâietură, ziceai că-s negrul ăla din clipul ăla de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Întâlnirea a decurs cum trebuie. Dar eu am zăcut dup-aia două săptămâni cu o răceală soră cu moartea. Aşa am învăţat că nu-i bine să ieşi pe frig transpirat. E mai naşpa decât dacp ai cădea pe vremea asta într-o copcă. De-acolo te mai salvezi dacă te duci la cald. Invers ai mai multe şanse să mori. Mai mult, s-ar putea să devii mai sănătos. Plus că dacă mori de hipotermie cică e mişto. După şocul iniţial, amorţeşti, nu mai simţi nimic, leşini şi mai departe scrie-n carte, mori rapid. Invers, cu transpirat, rişti să mori lent şi dureros de o pneumonie netratată corespunzător. Da. Morbid. Ştiu.

PS: Gata, mi-am amintit. Nelly sau Kelly sau gen.

Sunt un fel de soroşist

Gata. Recunosc. Mă autodemasc. Şi nu-s soroşist de ieri, de azi, Nu, tată, sunt  un soi de soroşist de la 15 ani, adică de vreun sfert de secol, vă daţi seama? Bine, am spus deja, nu-s soroşist în sensul strict al cuvântului şi nici nu ştiu cam ce dracului ar putea însemna soroşist în adevăratul sens al cuvântului. Când eşti soroşist ce eşti? Eşti un angajat de-al lui?Te şantajează cu ceva? Te are-n buzunar, te-a filmat când ţi-a dat mită?  Eşti membru în fan clubul Soroş din localitatea ta? Îl iubeşti în secret, ai vise umede cu el, eşti gerontofil, ce-ai? În fine. Destulă semantică sau ce-o fi asta. Totuşi, mai trebuie lămurit ceva: nu-s soroşist pentru vreunul din motivele de mai sus. Sunt soroşist doar pentru că n-am nimic cu el. În afară de faptul că-i sunt recunoscător. Da. Recunoscător.

Să mă explic, dacă n-aţi luat-o toţi la fugă până acum. Spuneam că-s soroşist de la 15 ani. Mai grav, eram soroşist şi nici măcar nu ştiam! Cum s-a ajuns aici? Nu, n-am fost manipulat. Am fost chiar avantajat. Era 1993. Eram într-a noua şi eram printre primii privilegiaţi din ţara asta care au avut acces la internet, că liceul primise cadou un laborator IT întreg cu de toate şi nici măcar nu era de la minister. Şi uite-aşa, internetul te-a spălat pe creier, veţi spune. Nu. Aşa am învăţat enorm de multe şi m-am schimbat ca om pentru totdeauna. Am învăţat că mai există şi alte lucruri în lume decât cele pe care ţi le arată televizorul, radioul sau ziarul (sau vecina de deasupra). Am învăţat că există şi alte opinii. Am învăţat să verific o informaţie şi din altă sursă. Am învăţat mai bine limbi străine. La 15 ani deja aveam idee ce-i cu viruşii. Toate, chestii care aveau să-mi folosească tot restul  vieţii.

Ceva şi mai tare: într-o ţară în care eram încuiaţi toţi deja, că lumea se prinsese că deşi până în 89 fusesem comunişti, am rămas hoţi şi după, aşa că ne-au închis graniţele-n nas, eu am putut intra în contact cu oameni din alte ţări şi să le spun şi eu ce ştiu şi ce cred, nu numai să-i văd pe străini la televizor. Şi nici nu mai era nevoie să vadă că am scrisul de mână urăt. Aici, recunosc, internetul nu m-a ajutat deloc. Dar contactul cu străinii mi-a deschis mintea şi mai mult şi mi-a dat ocazia să aflu lucruri pe care nu ţi le spune niciodată niciun film şi niciun manual. Asta, pentru că aveam adresă de e-mail. Da, în 1993 eu aveam adresă de e-mail. Mi-o amintesc şi acum. cfaur@lufo.sfos.ro. Acuma, numele-i nume, lufo vine de la Liceul Unirea Focşani. Punctu-i punct, n-ai ce să-i faci (Gheorghe Hagi).  Iar sfos, aveam să aflu mai printr-a zecea, însemna Soros Foundation for an Open Society. Da, ăia donaseră calculatoarele şi plăteau conexiunea şi au dat domeniul pentru adresa mea de e-mail şi nu numai asta. Şi nu mi-au cerut niciodată nimic în schimb. Şi uite aşa am aflat eu într-a zecea că sunt un fel de soroşist. Şi uite aşa am ajuns eu să-i fiu recunoscător lui Soroş.

Multinaţionala mea

Ce face multinaţionala pe înţelesul câtor mai mulţi, că pe al tuturor e imposibil. Mulţi ori nu vor să înţeleagă, oricum, sau nu vor şti să citească.


Nu-s fanul multinaţionalelor. Al coporaţiilor, că ele aşa se cheamă, de fapt, conotaţia asta cu multiNAŢIONAL scoală organul iubirii de PATRIE în orice prost şi e folosit la maxim de orice politician care dă vina pe alţii pentru mizeriile pe care le-a făcut el. Nu-s fanul lor din două motive: uno, de dinainte să audă lumea de pe la noi termenul ăsta şi să nu îl înţeleagă, eu ştiam deja că au făcut nenorocit milioane de oameni, dar nu la noi. Cele mai multe victime ale multinaţionalelor sunt din Vest. America, Mexic, Europa Occidentală. De la noi, în afară de Nokia şi de nenorociţii de ruşi care au cumpărat pe nimic combinate să le închidă, nu. Bănuiesc că nu prea se ştia. Nici asta, nici faptul că şi ruşii au corporaţii care prestează la noi la greu şi ei, fix la fel ca cei din Vest. Până şi ăia din Kazahstan au.

Plus că numai ăia care au lucrat în ele şi s-au bucurat de avantajele "culturii" corporatiste ştiu la ce mă refer când zic avantaje. Dar chiar au şi avantaje reale, dintre care pe o parte le enumăr eu acum, de-asta am ales să fiu avocatul diavolului. Da. ştiu, urmează un text mai lunguţ, dificil de urmărit, dar dacă va înţelege măcar un singur om mai bine ce înseamnă şi ce face o multinaţională, de fapt, în România, pentru mine va fi meritat să-i fi explicat asta la 2 noaptea.

• S-o luăm cu profitul, că văd că asta-i fute cel mai mult grija pe toţi, Ce fac ele cu profitul. Dacă nu lucrezi la stat ţi-ai pus vreodată probleme dacă patronul tău cheltuie profitul LUI la curve în Ibiza sau la curve în ţară, pe nimfomanepunctro? Aşa şi cu multinaţionalele. Care-i problema dacă ele fac ce vor ele cu profitul? Pe tine te întreabă şeful ce faci cu salariul?
• Dar nici măcar problema de mai sus nu e de fapt, problema. Problema e că na, omul care nu cunoaşte are impresia că multinaţionalele fac profituri uriaşe. Normal că fac profituri uriaşe. Dar aici până şi omul care nu cunoaşte are dreptate, numai că el le numeşte uriaşe doar că-l copleşesc cifrele alea şi i se pare că nu e corect că nu câştigă şi el la fel, Numai că el nu e corporaţie. De obicei, când ai 300.000 angajaţi pe tot globul, profitul tău i se va părea uriaş oricărui cretin. De ciudă. Atât.
• De fapt, acel profit uriaş este foarte mic. Pentru TOATĂ lumea. Nimeni nu mai are profituri uriaşe pe lumea asta, adică nu atât de mari pe cât ar putea fi, pentru că toată lumea, repet, toată lumea, toate afacerile din lume sunt într-un război al preţurilor care le-a micşorat în primul rând profiturile. Toţi au încercat să taie din cheltuieli, din preţuri, din orice, numai să rămână pe piaţă şi să nu dea faliment. Când vorbim de faliment, despre care profituri uriaşe mai vorbim? Profiturile n-au mai fost la un nivel aşa mic aproape niciodată în istorie, faţă de ce bani se făceau înainte de globalizare. Dar chiar şi aşa, din nou, vorbim de companii cu sute de mii de angajaţi. La ăia şi factura de la tras apa la veceu e uriaşă, daremită profitul. Diferenţa e de optică. Ţie ţi se pare uriaş, lui, managerului de multinaţională, i se pare un dezastru. Că el are acţionari şi ăia vor şi ei la rândul lor profituri uriaşe, deşi el ştie că aşa ceva nu se mai poate, că nu mai este ca pe vremuri.
• Acum, un pic de economie simplă, la nivel de unitate. Astăzi, în general, ultima chestie care vine pe listă este profitul. Ultima. Prima este cheltuielile. Ştiţi cam care-i cea mai dureroasă cheltuială, în general, într-o firmă? Taxele din România. Ştiu, Mircea Badea v-a zis că multi-cu-accent-pe-NAŢIONALELE nu plătesc taxe. O, ba da. A doua, salariile. Da, salariile. Şi aici ajungem pe bune la România.
• De exemplu, statul român, futu-l în gură câteodată să-l fut, a făcut, într-adevăr un şmen pentru multinaţionale şi le-a cam iertat de (o parte din câte) o taxă: pe taxe pentru salariile unor angajaţi din România. IT-işti, de pildă. Adică a lăsat nişte mame românce să-şi vadă copiii mai des, că lucrează într-o corporaţie la Bucureşti pe bani decenţi şi nu lucrează în aceeaşi corporaţie la Vancouver pe bani cu adevărat mulţi şi poate să vină pe la ai lui pe la Bârlad mai des. Şi chiar şi aşa, bani se plătesc la stat pentru salariile alea, copiii talentaţi, pregătiţi de statul român pe banii noştri, lucrează aici, aproape de părinţii lor şi-şi cheltuie salariile în ţară atunci când nu se satură de cât îşi bate joc mai nou Vama Veche de ei şi dau şi ei o tură prin Grecia în concediu. Nu-şi cheltuie salariile în Norvegia, cum fac perfizii lor angajatori. 
• Şi mai garantez o chestie. Aş vrea să ştiu şi eu corporaţia aia din România care câştigă mai mult decât cheltuie cu oamenii care lucrează pentru ea. Chiar aş vrea. Astăzi, cheltuielile sunt mai mari decât profiturile şi cei mai mulţi bani se duc pe salarii dacă nu eşti o corporaţie care produce numai în Bangladesh. În Europa nu mai merge aşa de ani de zile. Managerul de corporaţie zice nu mai dau 3000 euro pe lună în Spania, dau 2000 în România, că altfel dau faliment sau mă dau pe mine afară acţionarii. Că în Indonezia nu ştiu ăia HTML şi nici limbi străine netribale, aşa că România e singura opţiune cât de cât. Şi pentru ei, şi pentru noi şi sute de mii de familii care nu-s obligate să-şi vadă copiii emigraţi.
• Last but not least. Să-i zicem aşa, deşi mai aveam, dar chiar m-a ţinut Soros în piaţă până m-a obosit. Lucrul care-mi place mie. Restul nu îmi plac, doar le văd beneficiile, atât. E o diferenţă. Ce-mi place mie se numeşte CSR. Corporate (vedeţi, nu multinational) Social Responsibility. Un concept care spune că multinaţionala aia, pe lângă taxele despre care zice prostimea că nu le plăteşte, mai face şi alteva pentru societate. Ce-nseamnă asta? Înseamnă, de exemplu, că după munca aia istovitoare, după competiţia aia acerbă, după şedinţele interminabile şi deadline-urile imposibile, corporatistul român, sau multinaţionalistul, cum vreţi să-i spuneţi, a învăţat în firma aia, pe lângă o meserie pentru care facultatea s-ar putea să nu-l fi pregătit cu nimic, dar talentul l-a recomandat, că e bine pentru ţara lui să-şi rupă şi câte un weekend de la gura copiilor şi să meargă să replanteze păduri furate de bunicul lui şi să facă curăţenie prin locuri publice într-o patrie în care scuipatul de seminţe pe jos e un sport naţional. Da, câteodată mai înveţi la coporaţie şi lucruri bune.

*Text neplătit de Soros. 

28 grame

Poveste olandeză



- Am 28 grame de iarbă.
- De unde?
- De la fiu-miu.
- Ţi-a dat fiu-tu 28 grame de iarbă????
- Nu! Le-am cumpărat de la el!
Cum pula mea?, vă veţi întreba. Ei bine, fiul, o pramatie de 16 ani, arhetipul copilului-problemă, dilărea. Tac'su a încercat să-i ia iarba cu forţa când l-a prins. Dar puşlamaua a făcut apel la raţiune:
- Tată, iarba nu-i doar pentru mine. O iau şi eu cu 3 euro gramul şi-o dau mai departe cu 6. Dacă nu-mi dai trei euro pe gram, mă omoară mafioţii.
Avea şi el dreptatea lui. Şi uite-aşa ajungi la 50 ani să cumperi droguri de la fii-tu minor.