Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXI)

Ne despărţiserăm de ceva timp. Am ajuns pe la ea spre seară. M-a rugat să o ajut să îşi amenajeze noua casă. Trrebuia să mutăm o placă, plm, pentru ea părea mare, pentru mine nu ştiu, cert e că am luat-o pe sus şi am pus-o unde trebuia. Pe placă. Singur. Mi-a zis "omule, eu m-am chinuit cu ăia de la livrari să o cărăm aici, la etajul cinci, de unde ai avut atâta putere???" Aveam şi atât, ce pot să zic? Pe vremea aia puteam. Nu ştiu. Cert este că, evident, ne-am luat şi ne-am certat la un moment dat. Sătul, am zis îmi bag pula, plec. Secvenţă în care m-a luat de mâinile mele astea puternice şi mi-a zis: "Nu pleci nicăieri." Şi am iubit-o şi mai mult.

Lemn

Ce advertorial nemarcat am văzut, mi-a întors stomacul pe dos: Schweighoffer au făcut ei o aplicaţie care urmăreşte lemnul care intră la ei în fabrică. Prin GPS, vă daţi seama? Gata, gata, nu mai faceţi gât, s-a rezolvat problema, mergeţi la caslili voastre, tovarăşi! N-am identificat decât vreo 5 probleme tehnice care fac inutilă pentru copaci şi praf în ochi pentru fraieri soluţia asta. Am să menţionez doar una, cea mai nesimţită: lemnele sunt urmărite de la gater până la fabrică, de parcă vine copacul singur până la gater, de capul lui, să-l prelucreze ăia. Copacul e dat jos în pădure, băi, nu la gater!!! Nu în ultimul rând, cunoaşteţi vreun hoţ care şi-ar instala singur GPS, să poată fi urmărit? De parcă doar austriecii cumpără lemn în ţara asta şi de parcă gata, putem să tăiem toate pădurile, că vorba aia, avem GPS, totul va fi bine. Şi astea ar fi doar două aspecte. Mă opresc. Mi-e scârbă. A, unde am văzut "reportajul"? Pe antena 3, eroina luptei împotriva multinaţionalelor, fireşte. Mmmm #şantaj sau #şpagă ?

P.S.: să vă spun, dragi hipsteri, cui se adresează acest tip de emisiune: vouă. Pentru că ei vă cred proşti. Pentru că ei vă cred nişte din ăia care s-au uitat prea mult la Lord of the Rings şi care au impresia că pădurea îşi suflecă poalele şi o ia singură la picior până la Ikea, "vrem să fim şi noi birouri!". Ca să stati acasă şi să combateţi pe forumuri, pe facebook sau hai, maxim, în Piaţa Victoriei, de parcă în faţă la guvern se fură copaci.

Pe de altă parte, tot acest PR stunt arată nu neaparat că sunteţi voi proşti, dar ei sigur sunt proşti şi s-ar putea să-şi fi dat singuri arama pe faţă şi să fi arătat pe banii lor exact cum se face acest şmen şi mai ales unde - undeva între pădure şi gater. Da, ştiu, e cam repetitiv ce zic aici, dar ştiţi voi, repetitio est...Ai trecut de gater cu lemnul furat din pădure, gata, eşti curat ca lacrima, poa' să te urmărească pe drumul naţional câte Mini vor cu tot cu GPS-ul lor, ţi-au supt-o de mult şi nici măcar nu realizează. Vreţi să combateţi? Rupeţi-vă maşina pe drumul forestier şi luaţi-vă după sunetul drujbelor. Dar aveţi grijă să nu se ia şi ăia cu drujbele după voi...

Decizii

Bună dimineaţa. Astăzi vorbim despre depresie. A cui depresie? A mea, desigur. De ce aş face asta aici? Păi, la câţi inşi îşi împărtăşesc problemele cu necunoscuţii pe internet, ce mai contează unul în plus. Aşadar, cum văd şi trăiesc eu depresia: o chestie perversă. N-ai nicio bubă, niciun semn pe tine, nu ţi-e rău şi totuşi răul avansează, încet. Îţi devorează moralul, voinţa, nervii, relaţiile, cariera (dacă ai una), sănătatea şi, în final, viaţa.

Cum se manifestă? Că totuşi trebuie să aibă nişte semne, nişte semnale, nu? Că altfel cum îmi dădeam eu seama că şi la mine e la fel? Păi, nu ai chef de nimic. Mereu. Sau, când ai chef, ai chef de orice altceva în afară de ce trebuie să faci. Cum fac eu cu blogul, de exemplu. Viaţa ta socială o ia la vale, nu mai vrei să mai ieşi din casă, rămâi, încet, singur, ăia de la muncă te întreabă când mai ai şi tu chef să munceşti fără să ştie că fix ei te-au adus aici sau poate ştiu, dar nu-i interesează, din astea.

Cum am ajuns eu aici: totul a început acum 10 ani. Aveam vreo 28 ani, o carieră frumoasă şi promiţătoare, de fapt, două, pentru că eram şi un sportiv apreciat, campion şi primul arbritru român din disciplina mea premiat în străinătate, străinătatea o vedeam des cam cum văd unii Cora când se duc la cumpărături şi aveam o logodnică frumoasă şi iubitoare. Lumea era a mea. Asta, până prin 2008, când lucrurile au început s-o ia la vale.

Lucrurile au început cu serviciul. După un 2007 optimist nimeni n-a crezut că economia se duce dracului o perioadă. Inclusiv locul unde lucram eu. Încet, încet, salariul meu a început să întârzie. Sau să vină cu ţârâita. Bietul meu sălăriuţ. M-am uitat în jurul meu să mă angajez în altă parte, dar unde dracului să te bagi, mai toate afacerile care presupuneau ce făceam eu se duceau dracului precum castelele de cărţi. Deh, patroni şi manageri made în România. Totuşi, până găseam în altă parte, am zis măcar să am o ocupaţie, mai rămân la ăia.

Dar atunci a început marea lehamite. Ei întârziau cu banii? Întârziam şi eu cu ce aveam de făcut. Petreceam mai mult timp căutând joburi decât muncind. Sau citind toate căcaturile pe internet, tocmai ca să nu muncesc. Nu mai înţelegeam de ce să muncesc serios dacă ei nu mă plătesc serios. În acelaşi timp persistam şi într-o naivitate, încă aveam încredere în şefi şi mă gândeam că lucrurile aveau să-şi revină cumva. Plus că deja aveam de recuperat o groază de bani de luat de la ei şi-mi închipuiam că dacă plec nu-i mai văd vreodată. Evident, oricum nu i-am mai văzut vreodată.

Bineînţeles, toată problema asta cu serviciul, care era, de fapt, o problemă cu banii a atras după ea şi alte probleme. Cred că oricare dintre noi a avut probleme cu banii, chit că vorbim de bani de pâine, de bani de vilă la Miami sau de faptul că-ţi reprozează mă-ta că nu te descurci. E ok. Atâta timp cât problema asta nu antrenează şi alte chestii după. De exemplu, să te trezeşti că femeia se satură foarte repede să te ţină în cârcă şi pleacă. De două ori. Cum mi s-a întâmplat mie.

va urma