Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXI)

Ne despărţiserăm de ceva timp. Am ajuns pe la ea spre seară. M-a rugat să o ajut să îşi amenajeze noua casă. Trrebuia să mutăm o placă, plm, pentru ea părea mare, pentru mine nu ştiu, cert e că am luat-o pe sus şi am pus-o unde trebuia. Pe placă. Singur. Mi-a zis "omule, eu m-am chinuit cu ăia de la livrari să o cărăm aici, la etajul cinci, de unde ai avut atâta putere???" Aveam şi atât, ce pot să zic? Pe vremea aia puteam. Nu ştiu. Cert este că, evident, ne-am luat şi ne-am certat la un moment dat. Sătul, am zis îmi bag pula, plec. Secvenţă în care m-a luat de mâinile mele astea puternice şi mi-a zis: "Nu pleci nicăieri." Şi am iubit-o şi mai mult.