Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXIV)

Eu sunt cam bou. La ce mă refer: îmi lipseşte partea de empatie cu femeile. Adică nu îmi dau seama dacă o femeie mă place sau nu. Şi nu zic aşa, pe stradă. Nu. După discuţii. Uneori am impresia că una mi-ar suge pula în primul veceu pe care îl găsim, eu îi propun ceva nu chiar asemănător, dar măcar o cafea sau gen şi ea se uită la mine ca la un nebun, iar altă dată poate să-şi dea una chiloţii jos în faţa mea şi să nu realizez că vrea să se culce cu mine. Acestea fiind spuse, iată un desfăşurător aproximativ de weekend-ul ăsta:

Sâmbătă, 26 ianuarie 2019, Frankfurt am Main, nu-pot-să-zic-la-ce-instituţie

13:30

Eu cu două amice, ziariste portugheze, intrăm în instituţie şi mergem direct la centrul de presă. Bem câte două beri, după care patrulăm prin expoziţie.

15:30

Eu cu două amice bulgăroaice, ziariste şi ele, ne întâlnim pentru al şaptelea an consecutiv la acelaşi eveniment, în centrul  de presă. Heeeeeei. Bem câte două beri.

17:30

Începe happy hour la centrul de presă. Eu cu bulgăroaicele şi cu portughezele începem să bem ca la concurs. Eu, 2 beri şi 2 pahare de vin într-o oră. Se putea mai bine, dar asta e, e un început de an mai dificil, ce să-i faci.

18:30

Ne îmbarcăm în autocare şi plecăm spre restaurant. Pe drum bem.

19:00

Ajungem la restaurant. Ne împrăştiem pe la mese şi continuăm să bem ca demenţii. Bem ca atunci când plăteşte altcineva, pentru că ghici ce, plăteşte altcineva.

20:00

Deja toată lumea e beată pulă. Remarc la un moment dat că toată lumea îmi spune pe nume. Inclusiv unii pe care nu mi-i amintesc de nicăieri.  Cal breaz, ce să-i faci, îmi zic.

20:30

Afară, la o ţigară, îi spun colegului din Turcia care fuma lângă mine că ţara lui era cândva mişto, iar acum e de căcat. Zice, scurt, da. Îl înţeleg. Cel puţin pentru el, e valabil. Să fii azi ziarist în Turcia înseamnă să fii cu un pas în puşcărie tot timpul.

21:00

La ţigară apare unguroaica. Nu pot să nu remarc că râde ca proasta la tot ce zic. O altă unguroaică, şmecheră la instituţie, născută în România dar neştiind o boabă de română sau maghiară, îmi spune în engleză că aia e nu ştiu ce mare sculă la reprezentanţa instituţiei în Ungaria. Mă doare-n pulă.

21:30

Deja unguroaica e călare pe mine. Mă ia în braţe, mă mângâie, mă nu ştiu ce. Eu habar n-am cum să reacţionez. Toată lumea râde. Nu de noi. De glumiţele pe care le facem toţi. Remarc în gura mare că uite, io-s român, între un turc şi o unguroaică. Voi vă daţi seama ce avem aicea? Turcia, România, Ungaria.  Gândiţi-vă un pic la trecut. Veselie generală.

22:00

Ieşim iar la ţigară. Unguroaica declară public că mă iubeşte, mă ia în braţe pe la spate şi mă sărută pe ceafă. Eu mă hlizesc ca o pizdă din aia la care se dă un dârlău mai tupeist.

22:30

Citeşte mai sus.

23:00

Petrecerea corporatista se termină, ne azdrucăm în autocare şi ne retragem strategic spre hotel.

23:30

Ajungem la hotel. Lumea nu mai e beată pulă. Lumea e beată muie. Aşa că, în spiritul tradiţiei, eu cu bulgăroaicele şi cu portughezele ne hotărâm să continuăm să bem în barul hotelului. Fără să o întrebe nimeni, unguroaica se hotărăşte să facă şi ea acelaşi lucru cu noi.

Duminică, 27 ianuarie 2019, Frankfurt am Main

00:30

Bem şi râdem ca demenţii. Unguroaica e tot călare pe mine. Lumea se uită cam picior peste picior la ea, şi eu la fel. Nu mai înţeleg nimic. Ei, eşti beat, Cristi, îmi zic. Deja vorbesc cu ea într-o amestecătură de germană cu engleză, că ea nu prea o bungheşte pe a doua. Sunt uimit cât de fluent sunt în germană. Se pare că şi gangsta rapul german e bun la ceva.

01:00

Unguroaica se ridică şi zice gata. Pleacă la bar, se întoarce, mă ia de după gât, mă pupă pe obraz şi îmi şopteşte: ţi-am plătit nota. Zic uau, mulţumesc. Se uită la mine şi pleacă. Eu continui să beau.

17:30

Happy hour la centrul de presă. Beau.

20:00

Ajung la hotel. În faţă, fumând o ţigară, singură ca o stafie în întunericul ploios, unguroaica. Era pământie la faţă, se vedea că îi fusese rău toată ziua şi încă nu îi trecuse mahmureala. Când m-a recunoscut, mi-am dat seama că în momentul ăla şi-ar fi dorit să aibă propria ei linie de metrou mai mult decât vecinii mei din Drumu Taberei, numai să nu o vadă nimeni. Prea târziu. Dar vezi, a propos de empatie, simptomele astea le recunosc mereu M-am dus la ea, am salutat-o, am vrut s-o bat pe umăr şi s-a ferit. Am vorbit, oricum. Mi-a zis că nu îşi aminteşte ce a făcut de când am ajuns la hotel, plus alte chestii în germană pe care nu le-am înţeles, dar am înţeles că mi-a zis din nou că mi-a plătit nota. Pe geam, în restaurantul hotelului, la o masă, bulgăroaicele, cu laptopurile în faţă. Vezi-doamne, ele munceau. Dar aveau şi câte o bere în faţă. Probabil, de lene sau mahmureală, n-au vrut să facă cei 30 kilometri pe zi pe care îi faci de obicei în târgul ăla. Le înţeleg. Nici eu nu m-aş fi dus, dar aveam treabă. M-am dus direct la ele la masă şi am băut cu ele. Am discutat cu ele ca între nişte prieteni ce suntem despre faza din seara de dinainte. A fost un joc tipic good cop, bad cop. Aia mai tânără zice deci, aia ţi-a zis la ureche că ţi-a plătit nota? Păi, vroia să te ia în cameră! Aia mai bătrână, deşi nu-i dai mai mult de 30 ani, care îmi spune mereu că îi sunt ca un fiu şi care mi-a arătat rochia cu care vine la nunta mea zice lasă, Cristian, şi aşa avea vreo 50 ani. Înclin să o cred pe prima.

Luni, 28 ianuarie 2019, Frankfurt am Main

14:00

În centrul de presă mă întâlnesc iar cu unguroaica. Arată bine. Nu cred că are 50 de ani, se vede că i-a trecut mahmureala, are ochi mişto, dar în faţa mea îi ţine în pământ. Mă lasă de data asta să îi pun mâna pe umăr şi îi zic: data următoare plătesc eu. Oftează.

Miercuri, 30 ianuarie 2019, Bucureşti

14:00

Sunt cam fraier.

10 Ianuarie 2018

Felicitări, ne-au dat ăştia uniunea pe mână, suntem şefii la UE, cum zicea cineva. Românii nu au mai fost niciodată aşa. Uite o afirmaţie care poate fi şi adevărată şi falsă în acelaşi timp.

·         Avem deja o Primă Domnişoară a ţării cu care dictatorul dement face paradă peste tot

·         Dictatorul dement nu conduce ţara oficial, dar face ce vrea, distruge pe cine vrea, pentru că poate

·         Dictatorul dement e incredibil de bogat, fără niciun motiv aparent.

·         Însă el nu se murdăreşte pe mâini, trimite camarila să facă treburile murdare.

·         Camarila plină de lichele se execută, pentru că şi puterea e o boală, iar banii sunt şi ei buni.

·         Poliţia e aservită.

·         Jandarmeria bate.

·         Ţara e plină de analfabeţi şi înapoiată.

·         Nu pupi un post la stat dacă nu ştii pe cineva

       Politicienii îşi aduc aminte de tine doar când sunt alegeri.

       Lumea e ignorantă, divizată, suspicioasă, speriată, egoistă (am să fiu fin, să îi zicem altruistă selectiv) şi rea.

·         Urmează o catastrofă.

·         V-a plăcut? Sună familiar? Nu ar trebui, pentru că am descris România anului 1940. Ne-am schimbat foarte mult de atunci: acum avem smartphone. Glumesc, desigur. Adevăru-i că s-au schimbat multe, enorm de multe. 1940. Un an fatidic. Priveam cu toţii senini cum pierdem jumătate de ţară aproape, fără să facem nimic, iar distracţia de-abia începea. Venea războiul, veneau ruşii, veneau comuniştii, venea Ceauşescu, venea revoluţia, venea capitalismul... Astăzi, ţara mea are grijă de cine a adoptat-o. A ajuns departe. România s-a schimbat enorm în anii ăştia. Dar noi nu, mă.