S-a întâmplat o chestie

Veşti bune. M-am îmbogăţit. Mi-au mărit retribuţia la job săptămâna trecută, ceea ce înseamnă că mi-au micşorat salariul, că atunci când îmi cresc ei venitul îmi creşte şi poprirea de la bancă, deci, iau bani mai puţini. Dar azi ori ieri sau când a fost a votat parlamentul să nu mai plătească jurnaliştii impozit pe venit. Oau, iau bani mai mulţi ca să scriu! Sau poate iau bani mai mulţi ca să tac din gură? Eu sunt jurnalist. Sunt ăla pe care îl înjuri tu când auzi veşti proaste. Şi nici măcar nu scriu despre politică! Ce ar trebui să fac acum? Să mă comport ca un amploaiat al Ministerului Adevărului, să ridic în slăvi pe cine e la putere? Vorbeam cu un prieten medic despre asta. Nu înţelegeam nici eu, nici el de ce ar trebui să fim nişte excepţii într-o ţară de speciali. Prietenii mei îmi bagă pula-n gură, te-ai dat cu ăştia. Nu înţeleg de ce ar trebui să fiu judecat pentru ceva ce am obţinut fără să cer, nu înţeleg de ce 3 milioane sau câte or fi în plus ar trebui să mă califice drept un parazit, un serviciu social, un privilegiat, un ce vrei tu, un special. Eu fac asta că aşa mi-au spus profesorii mei că o să fiu, nu ca să fac bani, dacă vroiam să fac bani, lucram în vânzări. Nu vreau banii ăia, luaţi-i voi şi lăsaţi-mă să fac ce ştiu.

Cartea mea

Când lumea a aflat că eu citeam, primeam foarte des cadou cărţi. Unele erau frumoase, altele erau utile, iar multe dintre ele erau cu dedicaţii pentru mine scrise de cei care mi le dăruiau şi vreau să le mulţumesc pentru ele pe această cale încă o dată, aşa cum am făcut-o şi atunci când le-am primit. Oricum, mulţi dintre musafirii alor mei şi dintre cei pe care îi vizitam noi îmi dădeau cărţi. Multe erau atât de bune încât când apăream cu ele pe la şcoală mi le cereau cadrele didactice împrumut să le citească şi ele. Pe unele nu le-am mai văzut niciodată înapoi. E ok, oamenii iubeau cartea.

Dar asta a fost prea de tot. Eram într-a treia, cred, şi mă duc la şcoală cu o culegere de texte-exemplu de compuneri literare, scrisă de Sântimbreanu, parcă, nu mai ştiu, primită cadou cu dedicaţie, cum spuneam. Cât de mult îi datorez eu cărţii ăleia! Dar fac prostia asta şi o duc cu mine şi o pun pe bancă în ultima zi de şcoală, învăţătoarea o vede, se uită prin ea şi mi-o cere împrumut peste vacanţă. I-o dau, dar când mă întorc şi începem noul an şcolar, i-o cer înapoi, că vroiam să o mai citesc o dată. Mi-a spus că a donat-o bibliotecii şcolii.

Ea donase bibliotecii şcolii ceva ce nu era al ei. Mai grav, donase cartea mea. Am luat foc. După ore, m-am dus la bibliotecă hotărât să împrumut cartea aia şi să nu o mai aduc niciodată înapoi. Era cartea mea. O cer, bibliotecara spune că nu o are, îi spun titlul din nou (acum nu îl mai ştiu, au trecut peste 30 ani de atunci), ea o caută şi vine la mine cu ea în mână. O deschide, avea o ştampilă pe prima pagină, ceva gen, şi-mi spune că nu poate să mi-o dea, că e de uz intern, doar pentru profesori. Sub ştampila aia am putut să văd pentru ultima dată dedicaţia care era scrisă pentru mine, cu numele meu deasupra, "Pentru [numele meu]".

Sub numele meu era o strofă dintr-o poezioară ale cărei calităţi nu le voi comenta eu acum, dar era pentru mine, asta e important. O primisem de la o tânără aspirantă la titlul de profesor. Era cam aşa:
Să ai curajul să spui da
Să ai curajul să spui nu
Şi-ntotdeauna-n viaţa ta
Să ai curajul să fii tu

După virgulă

După virgulă există de multe ori un dar. Astăzi ar fi trebuit să fiu la muncă, după dorinţele şi visele unora, dar măcar muncesc ce-mi place mie de acasă. Adică scriu.

Ce fericită a fost bunică-mea când i-am spus că ştiu să citesc! Mi-a făcut chiar recomandări de lectură. Eu, în vacanţele mele, mă duceam pe la ea. A aflat că eu citeam când eram într-a doua, în vacanţa de iarnă, când m-am prezentat cu o idee la modul hai să cumpărăm şi noi Scânteia sau ceva, să nu ne mai ştergem la cur cu pagini din cărţi, că le citesc şi nu sunt complete. Că asta se folosea pe vremea aia la veceul bunică-mii din spatele casei, veceu făcut din scânduri, nu foarte atent, că te cam bătea vântul prin ele tocmai când era frig şi tu erai cu pantalonii jos. Dar na, pentru că poporul meu uitase ce inventaseră alte civilizaţii mai demult, veceul bunică-mii nu era public, nu aveai cu cine sta de vorbă cât erai acolo, aşa că eu citeam ceea ce urma să folosesc dup-aia pe post de hârtie igienică.

Eram foarte frustrat de faptul că lipseau ba începutul, ba mijlocul, ba sfârştul cărţilor, în funcţie de cum le folosea cine le folosea. Bunică-mea a sesizat imediat o oportunitate acolo. Una dintre casele ei fusese construită de socrul ei, care fusese primar în comună înainte să vină comuniştii la putere, aşa că avea cel puţin o cameră plină de cărţi. Pentru generaţia ei nu mai era deloc la modă să fii intelectual, vremurile se schimbaseră, iar în societatea perfectă în care trăiam cu toţii atunci nu prea se găsea hârtie igienică şi ştiam că aşa era, de-asta şi venisem cu ideea să nu mai folosim cărţi la veceu, să folosim cotidianul Scânteia. Da, ăla, viitorul Adevărul, dacă nu mă înşel.

Aş fi venit eu de la oraş cu hârtie igienică dacă s-ar fi găsit, dar trebuia să stai la coadă când se dădea şi oricum era atât de prost făcută încât preferai să te ştergi la cur cu o pagină de carte, dar nu înainte să o citesc, în cazul meu. Aşa. Deci, bunică-mea află că citesc şi că nu învăţasem la şcoală doar să număr şi să mă iscălesc, ca în copilăria ei. Primul lucru pe care îl face este că îmi dă o carte: Vechiul Testament. Mă uit un pic la volum, părea interesant, un fel de lectură istorică, aşa, şi zic:
-Hm. O citesc. Pot să o iau cu mine la veceu?
-Nu.
Am înţeles. Bunică-mea era importantă pentru mine, cartea aia era importantă pentru ea, nu aveam voie să mă şterg la cur cu ceva important pentru ea şi i-am respectat dorinţa.

Am citit-o foarte rapid, aşa că a venit imediat şi a doua sugestie de lectură din partea ei: Noul Testament. Eram fascinat, iar bunică-mea era în al nouălea cer: nepotul ei de 8 ani tocmai citise Biblia singur. M-am întors din vacanţa aia complet convins că misiunea mea în viaţă era să mă fac preot, că aşa spusese bunică-mea. Mi-a explicat ce ocupaţie nobilă e, cât de mult au suferit preoţii, ce sacrificii au făcut etc. Mie, preotul din localitate nu mi se părea deloc un om persecutat. Locuia la vilă, era, probabil, singurul din sat care avea duş în casă şi toată lumea stătea în genunchi în faţa lui şi îi pupa mâna. Părea o idee bună, chiar dacă deja îmi puneam nişte întrebări.

M-am întors de la ţară îndoctrinat complet, cum spuneam. Când m-au întrebat părinţii ce am făcut în vacanţă, eu am început cu:
-Ştiţi povestea aia când Isus Cristos şi Sfântul Petru s-au dus nu ştiu unde şi....
-Te rog frumos să mă scuteşti de tâmpeniile astea!
Taică-miu mi-a tăiat-o scurt. Era membru PCR, dădea rău la CV să umbli cu bisericoşi. El vroia să ştie dacă mă băgasem în vreo belea, îl interesa prea puţin Dumnezeu pe vremea aia, dar hei, uite, vârsta uneori te poate face să te răzgândeşti. Nu înţelegeam de ce eroii din Petre Ispirescu pe care mi-i recomanda el erau buni şi poveştile cu Isus spuse de bunică-mea erau neinteresante. Pentru mine erau toţi la fel, un fel de Captain Planet, cu o diferenţă: toţi salvau ba o persoană, ba o familie, ba pe sine (dar nu mereu), ba o ţară, dar niciodată pe toată lumea. Eh, nelămuriri de copil mic.

Eram prins între mai multe lumi şi aveam doar 8 ani. La şcoală, la cenaclul literar, la radio şi la ce alte activităţi mai eram dusi cu forţa îl lăudam pe Nicolae Ceauşescu, dar acasă ascultam Europa Liberă şi Vocea Americii şi îl înjuram pe Ceauşescu, asta aveam voie. Dar nu mă lăsau părinţii să îl înjur în afara casei. Înăuntrul apartamentului comunist aveam voie doar să nu spun poveşti cu Isus şi să îmi fac tema la matematică şi să iau bătaie. Era clar că nu eram menit să fiu un bun comunist, deja pentru mine era prea târziu, totuşi, apăreau tot mai multe întrebări în legătură cu viitoarea mea carieră pastorală. Parcă nişte lucruri nu se legau. Am înţeles, în basmele culte ăia omorau balauri ca să fută prinţese şi să cucerească regate, dar cărţile alea despre Dumnezeu erau pline de sacrificii umane, răstigniri şi alte chestii de o violenţă incredibilă şi inutilă. Începeam să prefer Legendele Olimpului.

Dar tot nehotărât eram. Ştiam că basmele sunt ficţiuni, dar nu eram sigur dacă poveştile alea despre Isus s-au întâmplat cu adevărat şi nici nu aveam trei surse să verific adevărul, cum fac acum. Mi-am dat seama de ceea ce se întâmpla prin dovezi circumstanţiale. Vacanţa următoare m-am întors la bunici. Acolo deja mă aştepta o lectură nouă, tot la sugestia bunică-mii: o carte de rugăciuni. Menirea cărţii ăleia era să desăvârşească spălarea mea pe creier. Aşa mă gândesc eu acum, la mai mult de 30 ani după. A fost prima carte pe care am refuzat să o citesc după prima pagină şi care m-a transformat în ateu pe loc. Nu mai conta ce spunea bunică-mea, nu mai conta ce ziceau părinţii. Era o carte de rugăciuni ortodoxe, nu putea să fie ceva rău, teoretic, dar, practic, prima pagină conţinea o rugăciune pentru Nicolae Ceauşescu.