Cu poză, dar fără

 Cu poză, dar fără

În imaginea alăturată e vecinu-miu de la parter, s-ar putea să îl ştie lumea deja. Era, săracul, disperat, că îşi dorea să fie înapoi în casă şi, nefiind familiarizat cu utilizarea interfonului, mieuna la trecători patetic, ca un creştin condamnat la moarte, care lălăie rugăciuni în groapa cu lei, poate îi dă şi lui cineva drumul în bloc. Ştiu, e minor, l-am pozat şi am publicat imaginea fără accept, daţi-mă în judecată, reclamaţi-mă, faceţi ce vreţi voi, e ok.

O altă imagine, în schimb, a fost văzută de mine azi şi nu e distractivă, dimpotrivă, ar putea constitui material de presă sau chiar de sesizări cine ştie pe unde. Grăbit să mă duc la hypermarcheu să iau nişte smântână light care să meargă cu brânza de vaci bio, ca orice lower middle class semihipster care se respectă, Am apucat să văd ceva ce credeam că se terminase prin anii 90 la noi în ţară, mult înainte să scăpăm de câinii comunitari din Bucureşti. Nici nu am apucat să reacţionez în vreun fel.

Imaginea, pe care şi dacă o pozam nu aş fi ştiut ce să fac cu ea, era aşa: doi flăcăi la vreo 7, 8 ani, vizibil neîngrijiţi, cărau după ei ceea ce văzusem şi la un adult în aceeaşi zonă nişte zile mai devreme, doar că de data asta era mai la scara lor, aşa: un cărucior cum erau alea de butelii pe vremea copilăriei mele, plin cu peturi şi cutii de aluminiu. Ei munceau. Ai zice ok, ce, munca-i ruşionasă? Nu! Munca la 10 ani e ruşionasă! La vârsta lor ei trebuia să fie la şcoală, la sală, în parc, oriunde, dar nu la muncă. Da, nu furau, nu cerşeau, ce onorabil din partea lor... Uni vor spune stai aşa, că şi pe mine mă punea mama la muncă, trebuia să fac piaţa, să duc gunoiul... OK, te-a trimis să duci gunoiul, dar te-a trimis vreodată să Aduci gunoiul?

Aş putea auzi da, domne, bunică-mea stătea acasă la 10 ani, când părinţii ei erau la sapă, gătea pentru ei şi le ducea mâncarea pe câmp, care-i problema?. Păi, poate de-asta bunica a avut 7 clase şi a rămas CAP-istă şi poate că azi suntem în 2022, când la 14 ani ar trebui să începi să înveţi o meserie, nu să o practici, cum am păţit eu mult mai devreme, cam ca şi copiii ăia, într-a cincea, când începutul şcolii nu era începutul şcolii, era începutul culesului de struguri şi ne ducea chiar şcoala pe la viile de pe la Odobeşti, să învăţăm şi noi ceva, ce atâta şcoală...

Într-un fel paradoxal, ce fac ei e bine pentru societate până la un punct. Colectează selectiv deşeurile, ceea ce noi, hai să fim serioşi, nu facem. Avem impresia că dacă nu aruncăm chiştocul pe jos, ci în tomberon, gata, am salvat planeta. Sau dacă avem la sfârşit default la mailurile pe care le trimitem ceva gen "nu printa mesajul ăsta, salvează un copac!", sincer, pentru mine, suntem chiar zgârciţi mintal şi poate ar trebui să ne mai informăm, că, de fapt, companiile care produc hârtie plantează mai mulţi copaci decât consumă. Dar asta e altă discuţie.

Problema este următoarea: pe de o parte, probabil copiii ăia sunt exploataţi de părinţii lor şi de societate, că până la urmă, cine face afaceri cu copii, pe de alta, ce facem cu ei când vor deveni adulţi? Dacă ei se vor pricepe doar la cărat gunoaie într-o societate high tech cu şi aşa prea puţini copii, ce altceva vor face? Ce vom face noi cu ei? Că dacă mă iau după ilustrele noastre cadre didactice (din nou, o temă recurentă, banii), ele spun "hai, mă, Cristi, tu nu ai văzut ce telefoane au?". Ba da, am văzut, şi nu-s ce avem eu sau tu, aifoane şi galaxiuri nu ştiu cât, iar multe nu sunt pur şi simplu, că le-au amanetat părinţii lor să-şi mai ia o bilă de heroină. O ţară care îşi permite să aibă copii în posturi din astea nu merge într-o direcţie bună.

S-a scumpit patriotismul

S-a scumpit patriotismul

Am văzut aseară, pe un canal de ştiri, un general invitat pe post de specialist, tehnocrat sau spuneţi-i cum vreţi voi, să vorbească despre situaţia din Ucraina. Omul era ori bolnav psihic sau neurologic, ori mort de beat, atât de incoerent era. Şi, urmându-şi el expunerea lui acolo, la un moment dat l-a luat gura pe dinainte şi a explicat cam care ar fi, de fapt, problema armatei noastre. (Trebuia să scriu armată cu A?) Banii, dom'le. Nu dotarea, nu motivaţia, nu pregătirea. Banii.

Nu sunt plătiţi, vezi-doamne, suficient. Dar cine "##%%& mea e plătit suficient în ţara asta? Şi cine i-a pus să facă asta şi nu altceva? Nu-ţi convin banii colo, du-te unde se plăteşte mai bine, ce e aşa de complicat? Mai, grav, omul se simţea nedreptăţit, de parcă de asta fusese el invitat acolo, nu ca să ne explice nouă, proştilor, cum ar veni, care-i treaba şi ce ne aşteaptă. Nu. Problema lui era de ce el, pensionat cu nişte ani în urmă, are o pensie mai puţin nesimţită decât un alt general care s-a pensionat mai recent. Şi cerea public cu limba împleticită să se facă dreptate în legătură cu chestia asta.

M-a umplut de revoltă ce am putut să văd la televizor când a vorbit el. Dar. într-un fel, a fost portavocea unui întreg sistem şi cine a avut creier să înţeleagă a înţeles ce era de înţeles. Dacă ar fi să încep eu să vorbesc la modul serios despre ce se întâmplă acolo, ar ieşi un haos, dar nu sunt pregătit să o fac şi nici să suport consecinţele. Că la pedepsit se pricepe instituţia asta.. Dar. Ce pot să zic acum este că vorbim despre ceva care nu ştiu exact cât de bine ar putea să funcţioneze în caz că avem nevoie de ea. Deci, cât mai costă un kil de patriotism, domnilor?

Ne auzim la telefon

 Am fost la o bancă să văd ceva, după care, când m-am întors, nu am putut să nu-l observ pe tipul ăsta care stătea pe un, cum să-i spun, căruţ din ăla, nu ştiu dacă aţi prins, un fel de platformă pe nişte rulmenţi, plină ochi de deşeuri colectate selectiv de prin gunoiae, să le vândă la fier vechi sau le ce le vindea el, să facă un ban. Era stiva mai mare decât mine şi decât el, na, oi fi eu mărunţel, dar nici pe el nu-l dădea înălţimea afară din casă, dar părea că bătuse un record. Muncise ca un sclav. Cerea ţigări, ostenit, de la oamenii de pe stradă. Aveam şi eu o ţigară la mine, o rulasem de acasă, mă gândeam să o fumez pe drum înapoi, dar cum sunt suficient de dement încât să îţi dau ultima ţigară dacă mi se pare că aia ai nevoie, asta am făcut şi cu el.

Şi omul a început să povestească. Avea o problemă (eh, una), nevastă-sa avea nevoie de două operaţii, casa i-o luaseră cămătarii, îşi pierduse locul de muncă şi nu mai avea buletin. A, când m-a văzut că îi dau ultima mea ţigară a făcut o chestie fantastică: a cotrobăit prin maldărul lui de gunoaie şi de unde, de neunde, a scos o sticlă de Heineken nedesfăcută.

-Ia!

-Nu, boss, merci, ia-o tu, e OK!

I-am explicat cum să procedeze să îşi facă buletin din nou, unde să se ducă şi a fost atât de recunoscător...  Şi l-am ascultat, că la asta mă pricep. Dar problema lui era că trăia cu impresia că toţi acei puţini bani pe care îi făcea din gunoaie pot fi transformaţi în bani mai mulţi dacă îi joacă la pariuri la aşa-zisele cazinouri, în speranţa că îi transformă într-o sumă suficientă ca să acopere cheltuielile cu tratamentul nevestei lui. În afară de ţigară, i-am dat şi un leu, gest rar la mine. Ştiţi ce a făcut? Mi-a zis:

-Hai aşa.

M-a dus pe un spaţiu verde de lângă alee, mă rog, nu m-a dus, m-a condus, se uita lumea la noi ca la urs, a îndepărtat iarba, mi-a cerut numărul de telefon şi a încercat să îl scrijelească pe pământ, că nu avea nici telefon, nici pix, nici nimic. Avea doar sticle, borcane şi table goale. Iar creanga aia din copac cu care încerca el să scrie pe pământ se rupea tot timpul. La un moment dat a cedat. Iar a mişunat prin ce avea el acolo şi a rupt o bucată de ziar şi mi-a zis:

-Du-te, vezi că e cazinoul ăla acolo, zi-le să-ţi dea un pix şi scrie numărul tău aici.

Eu m-am dus nu acolo, ci la o agenţie loto, am luat un bilet şi un pix, mi-am scris numărul şi numele şi i l-am dat. Nu am mai stat, că şi acum eram acolo dacă stăteam după el. Unde vreau să ajung: nu e prima dată când văd episoade de acest gen. Pregătiţi-vă, că vor mai urma. Le-am văzut de n ori şi ele devin din ce în ce mai dese. Vorbim de refugiaţi, dar foarte mulţi dintre noi vom deveni refugiaţi în ţara noastră. Dacă lucrurile nu se schimbă, s-ar putea să nu rămân singurul care povesteşte aşa ceva. 

Sunt drogat?

 Sunt drogat?

Aşteptam o amică să o scot la un film şi vorbeam la telefon cu un tovarăş când a apărut tipul ăsta pe şapte cărări, vizibil turmentat, care semăna izbitor cu o combinaţie între patronul de la pro tv şi Einstein, păr cărunt vâlvoi, dar aparent îmbrăcat în om serios plus mustaţă, care m-a abordat şi m-a întrebat aşa:

-Unde sunt?

-Sunteţi la Cora Militari, intersecţie Iuliu Maniu cu Virtuţii.

-Eşti drogat?

-Nu încă.

-Lasă  că ştiu eu ce eşti. Eşti un nenorocit şi un criminal, omori oameni, aia eşti! Eşti un labagiu!

După care a traversat intersecţia aia imensă pe diagonală, cu trei benzi pe sens aşa, dintr-un colţ în altul, pe roşu, într-un cor de frâne, urlete şi înjurături. Eu mă gândeam "pfuai, la faza cu labagiu m-a prins!". Îmi pare rău că am uitat să îl întreb ce a luat, că aş fi vrut să am şi eu superputerea lui, dar na, eram într-o conversaţie deja şi nu era politicos să o întrerup aşa. pentru un drogat necunoscut.