Ne auzim la telefon

 Am fost la o bancă să văd ceva, după care, când m-am întors, nu am putut să nu-l observ pe tipul ăsta care stătea pe un, cum să-i spun, căruţ din ăla, nu ştiu dacă aţi prins, un fel de platformă pe nişte rulmenţi, plină ochi de deşeuri colectate selectiv de prin gunoiae, să le vândă la fier vechi sau le ce le vindea el, să facă un ban. Era stiva mai mare decât mine şi decât el, na, oi fi eu mărunţel, dar nici pe el nu-l dădea înălţimea afară din casă, dar părea că bătuse un record. Muncise ca un sclav. Cerea ţigări, ostenit, de la oamenii de pe stradă. Aveam şi eu o ţigară la mine, o rulasem de acasă, mă gândeam să o fumez pe drum înapoi, dar cum sunt suficient de dement încât să îţi dau ultima ţigară dacă mi se pare că aia ai nevoie, asta am făcut şi cu el.

Şi omul a început să povestească. Avea o problemă (eh, una), nevastă-sa avea nevoie de două operaţii, casa i-o luaseră cămătarii, îşi pierduse locul de muncă şi nu mai avea buletin. A, când m-a văzut că îi dau ultima mea ţigară a făcut o chestie fantastică: a cotrobăit prin maldărul lui de gunoaie şi de unde, de neunde, a scos o sticlă de Heineken nedesfăcută.

-Ia!

-Nu, boss, merci, ia-o tu, e OK!

I-am explicat cum să procedeze să îşi facă buletin din nou, unde să se ducă şi a fost atât de recunoscător...  Şi l-am ascultat, că la asta mă pricep. Dar problema lui era că trăia cu impresia că toţi acei puţini bani pe care îi făcea din gunoaie pot fi transformaţi în bani mai mulţi dacă îi joacă la pariuri la aşa-zisele cazinouri, în speranţa că îi transformă într-o sumă suficientă ca să acopere cheltuielile cu tratamentul nevestei lui. În afară de ţigară, i-am dat şi un leu, gest rar la mine. Ştiţi ce a făcut? Mi-a zis:

-Hai aşa.

M-a dus pe un spaţiu verde de lângă alee, mă rog, nu m-a dus, m-a condus, se uita lumea la noi ca la urs, a îndepărtat iarba, mi-a cerut numărul de telefon şi a încercat să îl scrijelească pe pământ, că nu avea nici telefon, nici pix, nici nimic. Avea doar sticle, borcane şi table goale. Iar creanga aia din copac cu care încerca el să scrie pe pământ se rupea tot timpul. La un moment dat a cedat. Iar a mişunat prin ce avea el acolo şi a rupt o bucată de ziar şi mi-a zis:

-Du-te, vezi că e cazinoul ăla acolo, zi-le să-ţi dea un pix şi scrie numărul tău aici.

Eu m-am dus nu acolo, ci la o agenţie loto, am luat un bilet şi un pix, mi-am scris numărul şi numele şi i l-am dat. Nu am mai stat, că şi acum eram acolo dacă stăteam după el. Unde vreau să ajung: nu e prima dată când văd episoade de acest gen. Pregătiţi-vă, că vor mai urma. Le-am văzut de n ori şi ele devin din ce în ce mai dese. Vorbim de refugiaţi, dar foarte mulţi dintre noi vom deveni refugiaţi în ţara noastră. Dacă lucrurile nu se schimbă, s-ar putea să nu rămân singurul care povesteşte aşa ceva.