Am cam ratat momentul, dar încă suntem în sezon, așa că here goes:

În prima zi de școală, într-a întâia, când au ieșit părinții care ne-au parașutat acolo, în clasă, și s-a închis ușa în urma lor, a început un cor general de plânsete, urlete și văicăreli, "MAMA, TATA, nu știu ce!!!". Mă uitam împrejur și boceau ăia pe lângă mine de sărea cămașa aia portocalie de șoimi ai patriei de pe ei. Nu înțelegeam de ce. E adevărat, eram veteran - și nu pentru că aș fi fost repetent. Dar făcusem grădiniță în 3 locuri - Suceava, Constanța și Vrancea și, deci, aveam experiență. Chiar și așa, mă gândeam "ce-au, mă, ăștia, nu au ieșit niciodată din casă?"

Se pare că, totuși, au avut un fel de presimțire. Învățătoarea era o dură. Nevastă de procuror comunist. Ne-a luat ușor prima dată, hai să desenăm, hai să nu știu ce, dar dup-aia a băgat niște bătăi ca-n codrii verzi de brad în populație  Organizat. Cu rigla la palmă, cu palma dumneaei proprie, na, cu ce mai avea la îndemână. Sistematic, calculat, așa părea. Nu m-am găsit la capătul primitor al bătăilor respective, că eram elev bun, premiant și când nu eram aveau grijă să mă bată părinții acasă. Acuma, c-am spus asta, le urez copiilor un an școlar mai bun decât ce am avut eu și sper să n-aibă parte de dascăli care să își bată joc de ei, să nu bărfească ce telefoane au și care să încerce s-i facă niște oameni mai buni.