Da, mă, într-a cincea, nu ştiu dacă aţi prins, făceam atelier. De ce trebuia să învăţ eu traforaj dacă eu eram la clasa de informatică, voi să-mi spuneţi. Dar atelierul nu era aşa, ca la şcoală şi era condus de un maistru, nu de un profesor şi nu era la şcoală, era într-un complex care cuprindea mai multe tipuri de şcoli, gen, şcoală ajuttoare, şcoală din aia pentru copii orfani, cum s-o fi chemând ş.a.m.d..

Şi mă duc acolo când am început să întreb într-o clasă "hei, ştiţi cumva unde+i atelierul?" Numai că nimerisem într-o clasă de surdo-muţi. Ăia m-au înconjurat, m-au pipăit, se uitau unii la alţii, vorbeau între ei în semne, dar nu au putut să mă ajute. Îmtr-o linişte totală. Nu mi-a fost frică, deşi simţeam că am călcat pe altă planetă, erau aliens. Până la urmă, na. Tot ce s-a întâmplat a fost că am îtârziat eu la ora de intelectual de menghină.

Poate că ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu ei. Să învăţ şi limba lor, că mie îmi plac limbile. Nişte timp după, în blocul de peste drum de unde stăteam eu mai demult s-a mutat un cuplu de surdo-muţi. Şi într-o zi am văzut-o pe ea plângând în faţa blocului. Din nou am regretat.Aş fi vrut să-i ştiu limba ca să ştiu ce era în sufletul ei.