Revenind. Ne-au dat o lecție moldovenii de ar trebui s-o ținem minte. Și a propos de ținut minte, eram la Miercurea Ciuc, la coadă la o alimentară, când a venit rândul meu și am plătit, am încercat și am zis koszi sau cum s-o fi spunând și vânzătoarea mi-a zis tesek sau cum spun ei. Mă rog, mi-am dat silința. Lângă mine, coleg cu mine, altminteri, era un flăcău din Cluuuj, care a izbucnit:

-În românieșce!!!

-Stai, măi, nebunule, că și ei sunt ai noștri. 

 Pfoai, deci, mă întorsesem de la mare și nu știu, s-o fi întâmplat ceva pe drum. Cert este că mă simțeam atât de nasol încât am ajuns la spital. M-au luat alea și credeau că aveam meningită sau ceva. M-au băgat direct în spitalul de infecțioase. La izolare. Într-un salon cu 6 paturi, eram singur. Ceea ce era ciudat. Că, de fapt, veceurile erau la comun, adică le împărțeam cu ăia cu hepatită, cu tebeciștii - aici exagerez, că pacienții TBC avea spitalul lor, dar înțelegeți ce vreau să zic. 

Băi, dar era greu. În fiecare noapte schimbam patul, că transpiram prin pernă de udam și salteaua.  Într-un fel ciudat, aveam dreptul la vizite, deși eram la infecțioase, mai venea muierea de pe vremea aia, chiar cu prietenele ei, să-mi aducă o portocală, un compot, știți, cum se face la spital. Ne vedeam afară, nu în salon, mai fumam și eu o țigară, din astea. Și era iulie și după o țigară afară, când mă întorceam, aveam direct temperatură 40 grade și găseam medicamentele pe noptieră.

Au dat alea în mine cu tot ce aveau, Paracetamol (ahem), Augmentin, Algocalmin, de toate. După 5 zile arătam ca un copil din ăla malnutrit, slab și cu burtă, urla ficatul în mine. Dar nu mai făceam temperatură. Până la urmă, vin rezultatele de la analize. Nu era meningită, era sinuzită. M-au externat, cu tratament în continuare și m-au chemat să vin peste o săptămână la control. Și peste o săptămână nu mai aveam nimic, mă, eram bine. Și atunci m-am dus la doctoriță și am dat singura șpagă din viața mea: un buchet de flori. 

 La un moment dat, eram la Focșangeles și a început o ploaie din aia apocaliptică. Prin anul I de facultate sau gen, dar eram acolo. Și m-am trezit cu vecinii și de la parter, și de la 1, și de la 2 la ușă (bloc cu trei etaje, că, na, Vrancezia, cutremure și eu stăteam cel mai sus).

-Ce faci, măi, Cristi, vezi că ne-ai inundat pe toți.

În secunda aia, m-am uitat în dreapta și am văzut că îmi ploua din lustra din sufragerie. În aceeași secundă, că mă mișcam repede pe vremea aia, m-am uitat în stânga și am văzut că îmi curgea apă din întrerupătorul de la curent de la bucătărie. N-am stat să le răspund pe loc, m-am azvântat și am scos instantaneu bușoanele de la contoar și m-am grăbit să azvârl tot ce aveam, prosoape, nu știu ce, să adun apa aia care îmi potopea casa. 

-Dom'le, e de pe bloc, nu-i de la mine.

-Păi, și pe bloc cum ajungem, ai cheie de acolo?

Asta mă întreba pe mine administratorul blocului, fost colonel în armată.

-Nu, dar vă pot da o rangă, spargem lacătul și mergem.

Cum, necum, cineva face rost de o cheie de acolo și iacătă-ne pe noi, vecinii,  sus, în mijlocul furtunii, al trăsnetelor și al fulgerelor, pe bloc.  Dădeam apa jos ca la concurs, cu găleata, cu ligheanul, fiecare cu ce avea. Cert este că până la urmă ne-am lămurit cine ne-a inundat: un deștept de la etajul 2. Blocurile alea aveau toate câte o scurgere, aveau acoperământul concav, nu convex, dar s-a gândit el să dea jos peretele de la bucătărie, să-și facă open space și a rupt și conducta aia de scurgere. Unii am preferat să o acoperim cu rigips sau gen, să facem ceva acolo să nu se vadă urăt, cum arăta inițial, dar el nu, boss, i-a dat la rădăcină. Nimeni nu l-a tras vreodată la răspundere pentru chestia asta. Însă, ce pot să zic, azi mă distrează în continuare că atunci vecinii s-au gândit la mine ca la vinovatul de serviciu.

Am zis că nu m-a bătut învățătoarea. Am mințit. M-a bătut, doar că nu ea personal, ci prin reprezentanți. După ce ne-au făcut pionieri (poate o să ajungem și la povestea aia, cum s-a întâmplat asta). Fix în ultima zi de școală înainte de vacanță, printr-a treia, habar n-am de ce s-a întâmplat - poate că așa lucrează, într-adevăr, memoria selectivă când e vorba despre traume. M-am trezit că mă cheamă și îmi spune:

-Vino încoace și dă-mi cravata și șnurul.

-Doamnă, păi, stați, că nu, nu înțeleg.

Vorbeam cu "doamnă", nu am folosit vreodată, din câte îmi aminesc, cuvântul "tovarășa". 

Cravata era aia de pionier și șnurul era ăla de comandant de grupă sau de ce era. Un dezastru. Fără alea, erai un proscris, un nimeni, un ins la marginea societății. În continuare, nu înțelegeam ce făcusem să merit așa ceva.  Nici măcar nu le luasem de mult, era ciudat să mi le ia deja. Nu era ca și cum aș fi spus desprea că aș vrea s-o... așa, cum spusesem cu vreo 3 ani înainte despre educatoare. 

Eram distrus. Am luat-o după școală prin noroaiele alea, că era cartier nou, se făcuseră blocuri, dar nu se terminaseră străzile - bine, niciodată nu au fost terminate cu adevărat. Dar na. Și acasă, părinții:

-Unde-i cravata, unde-i șnurul?

-Le-am pierdut (am încercat eu).

Nu m-au crezut.

-Hai, că ți le dăm noi.

Și mi le-au dat ca pe Târgu Ocna, mi le-au dat de m-au julit. 

 Am cam ratat momentul, dar încă suntem în sezon, așa că here goes:

În prima zi de școală, într-a întâia, când au ieșit părinții care ne-au parașutat acolo, în clasă, și s-a închis ușa în urma lor, a început un cor general de plânsete, urlete și văicăreli, "MAMA, TATA, nu știu ce!!!". Mă uitam împrejur și boceau ăia pe lângă mine de sărea cămașa aia portocalie de șoimi ai patriei de pe ei. Nu înțelegeam de ce. E adevărat, eram veteran - și nu pentru că aș fi fost repetent. Dar făcusem grădiniță în 3 locuri - Suceava, Constanța și Vrancea și, deci, aveam experiență. Chiar și așa, mă gândeam "ce-au, mă, ăștia, nu au ieșit niciodată din casă?"

Se pare că, totuși, au avut un fel de presimțire. Învățătoarea era o dură. Nevastă de procuror comunist. Ne-a luat ușor prima dată, hai să desenăm, hai să nu știu ce, dar dup-aia a băgat niște bătăi ca-n codrii verzi de brad în populație  Organizat. Cu rigla la palmă, cu palma dumneaei proprie, na, cu ce mai avea la îndemână. Sistematic, calculat, așa părea. Nu m-am găsit la capătul primitor al bătăilor respective, că eram elev bun, premiant și când nu eram aveau grijă să mă bată părinții acasă. Acuma, c-am spus asta, le urez copiilor un an școlar mai bun decât ce am avut eu și sper să n-aibă parte de dascăli care să își bată joc de ei, să nu bărfească ce telefoane au și care să încerce s-i facă niște oameni mai buni.

 Pfoai, eram în pat, a doua zi dimineața și ea spune:

- Gata, divorțez.

- Poftim?

 -Divorțez, rămân cu tine.

- Păi, stai așa, n-ai zis că ești despărțită?

- Despărțită, dar nu divorțată!

Mi s-a dat universul peste cap instantaneu. Făcusem dragoste toată noaptea cu o femeie măritată, nu mai fusesem la gara aia, era ceva cu adevărat nou pentru mine. Concluzia de mai târziu? "Lasă, s-o ia alțtii, am greșit o dată, nu mai pot să fac parte din  așa ceva."