Știu că mai e până când vine 1 decembrie și-o să fim iar patriotarzi, dar nu vreau să-mi uit ideea, așa că hai, repede, două vorbe despre cum e cu țara „noastră". Sau, în fine, poate a voastră e mai șmecheră, o să vorbesc de-a mea. Cu ghilimele. Până mai demult, obișnuiam să spun OK, proastă, impostoare, hoață, nerecunoscătoare, dar o iubesc, bă, că-i a mea. Și tot ce primeam înapoi de la ăia din jurul meu era un „de ce vorbești, bă, urât despre țara ta?".
Și-am stat și m-am gândit: mă, dar chiar o fi a mea? Și răspunsul a fost NU. Un nu mare de tipar. Și nici a ta. Oi fi având tu o casă, o mașină, firmă, pământ în cont și-așa mai departe, dar sigur nu ai o țară. Dimpotrivă. Că și pentru alea țara ta îți cere impozite. De fapt, mai are puțin și-ți cere impozit și ca să respiri. E mai rău cu țara ta decât cu femeia „ta". Cu femeia te mai înțelegi, mai negociezi, mai una-alta. Dar țara ta nu-ți dă nici măcar de ales.
Adică îți dă, o dată la 4-5 ani, dar și atunci ți-o dă perversă: că te întreabă pe tine ce votezi și-i mai întreabă tot atunci și pe tot felul de idioți și te trezești că au ales ei pentru tine, până la urmă. Așa că atunci când te gândești că ai o țară poate ar trebui să te gândești din nou. Poate varianta corectă nu-i că ai o țară ci că ai o casă la țară. Părerea mea-i că țara ne cam are pe noi, nu noi pe ea, noi n-avem nicio țară. Și dacă nu mă credeți pe mine, întrebați-i p-ăia care au emigrat ce părere au ei despre țara „lor".
Se afișează postările cu eticheta patriotard. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta patriotard. Afișați toate postările
marți, 14 octombrie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)