Țara „mea"

Știu că mai e până când vine 1 decembrie și-o să fim iar patriotarzi, dar nu vreau să-mi uit ideea, așa că hai, repede, două vorbe despre cum e cu țara „noastră". Sau, în fine, poate a voastră e mai șmecheră, o să vorbesc de-a mea.  Cu ghilimele. Până mai demult, obișnuiam să spun OK, proastă, impostoare, hoață, nerecunoscătoare, dar o iubesc, bă, că-i a mea. Și tot ce primeam înapoi de la ăia din jurul meu era un „de ce vorbești, bă, urât despre țara ta?".

Și-am stat și m-am gândit: mă, dar chiar o fi a mea? Și răspunsul a fost NU.  Un nu mare de tipar. Și nici a ta. Oi fi având tu o casă, o mașină, firmă, pământ în cont și-așa mai departe, dar sigur nu ai o țară. Dimpotrivă. Că și pentru alea țara ta îți cere impozite. De fapt, mai are puțin și-ți cere impozit și ca să respiri. E mai rău cu țara ta decât cu femeia „ta". Cu femeia te mai înțelegi, mai negociezi, mai una-alta. Dar țara ta nu-ți dă nici măcar de ales.

Adică îți dă, o dată la 4-5 ani, dar și atunci ți-o dă perversă: că te întreabă pe tine ce votezi și-i mai întreabă tot atunci și pe tot felul de idioți și te trezești că au ales ei pentru tine, până la urmă. Așa că atunci când te gândești că ai o țară poate ar trebui să te gândești din nou. Poate varianta corectă nu-i că ai o țară ci că ai o casă la țară. Părerea mea-i că țara ne cam are pe noi, nu noi pe ea, noi n-avem nicio țară. Și dacă nu mă credeți pe mine, întrebați-i p-ăia care au emigrat ce părere au ei despre țara „lor".